Capitalism contra capitalism – FMI-zarea Europei

Capitalism contra capitalism – FMI-zarea Europei

by -
0 297

Cu un an înainte de izbucnirea crizei, FMI era un organism practic fără activitate. Istoria îl împinsese pe o poziţie cu totul marginală. Misiunile sale în diferite regiuni ale lumii poate fuseseră oportune, dar percepţia era una de respingere. Atât de puternic era acest sentiment, încât încheierea misiunilor sale în diferite ţări sau regiuni era considerată şi ca o „eliberare”. Din America de Sud, unde avusese cu mai mulţi ani în urmă o activitate susţinută, fusese împins, dacă nu chiar alungat. A intervenit, apoi, în 1997-1998, „gripa asiatică”, iar ţările asiatice au fost nu supărate, ci pornite când şi-au dat seama de consecinţele împrumutului de la FMI. A fost o mobilizare de resurse cum numai asiaticii pot să realizeze pentru ca banii împrumutaţi să fie cât mai curând returnaţi, iar respectivele ţări să se elibereze de condiţiile impuse de către Fond. Au discutat chiar să creeze un FMI asiatic, un organism financiar care să intervină, să sprijine ţările aflate în dificultate, dar fără restricţiile pe care le impunea FMI. Ultima „partitură” a fost executată în fostele ţări socialiste din estul şi centrul Europei, pe perioada tranziţiei. FMI acorda, pe vremea aceea, „note”. Un împrumut din partea FMI, cu o valoare mai mult simbolică, însemna un gen de „paşaport” pentru accesul la diferite bănci internaţionale. Unele ţări au renunţat mai devreme la împrumuturile de la FMI, altele mai târziu. Dar pe măsură ce tranziţia se încheia, lua sfârşit şi activitatea FMI în regiune. Acum aproximativ patru ani, în 2007, rolul internaţional al FMI se cam încheiase.

În ultimii doi ani, FMI-ul a renăscut. Nu pe pământ sud-american, nici asiatic, ci european. În toate împrumuturile contractate de state europene, din interiorul zonei euro sau din afara ei, FMI este implicat în proporţii diferite. Este un organism financiar care vine cu bani, ar putea veni replica. Într-adevăr, mai ales că multe ţări din Europa au nevoie de bani. Dar FMI vine şi cu condiţii. Şi tocmai condiţiile sale au constituit de-a lungul vremii mărul discordiei, sursa unor discuţii aprinse chiar între specialişti. S-au schimbat aceste condiţii acum, ce formă îmbracă ele? Sunt lucruri care trebuie discutate cât mai deschis.

De pildă, Grecia a beneficiat de un sprijin financiar din partea ţărilor care aparţin zonei euro în valoare de 80 miliarde euro. În acelaşi timp, această ţară a mai contractat un împrumut de 30 miliarde de la FMI. Tot ca o măsură de sprijin este şi faptul că perioada de maturizare a împrumutului a fost mărită de la 3 la 7,5 ani. Care este preţul plătit de Grecia? În afara serviciului datoriei, această ţară a trebuit să se angajeze în privatizarea unor active publice în valoare de 50 miliarde euro. Repetăm, 50 miliarde euro! Nu-şi va vinde insulele, cum a sugerat revista germană Bild, dar cu siguranţă statul grec va rămâne cu foarte puţine active publice. Un specialist pe care l-am consultat în legătură cu această problemă mi-a răspuns frust: „vor fi proprietăţi vândute aproape gratis. Cine le va cumpăra? Marele capital”. E un lucru care nu poate fi neglijat. Dar mai rămâne ceva, care, în opinia noastră, este cel puţin la fel de important. Ceva nemărturisit, dar esenţial: credinţa că proprietatea privată are o superioritate intrinsecă, în comparaţie cu cea publică, şi dorinţa de a reduce din puterea statului. De unde vine această preocupare pentru „unidimensionalizarea” proprietăţii? Cum să explicăm faptul că în schimbul unui împrumut – mare, este adevărat – se impun condiţii privind transformarea naturii proprietăţii? Există o ierarhie între cele două tipuri principale de proprietate? Statul este puternic şi prin proprietăţile, prin instrumentele de care dispune. Fără proprietăţi, statul devine responsabil doar cu taxele. Când te împrumuţi, taxele se ridică în mod automat. Nemulţumirea este direcţionată către stat, către cel care măreşte taxele. Cauzele adevărate se pierd în negura timpului, iar cetăţeanul obişnuit se porneşte împotriva celui care, la un moment dat, trebuie să facă faţă unei situaţii dificile: stat sau om politic aflat la putere.

Ar mai trebui adăugat un fapt, dimpreună cu semnificaţia sa. Bun, bun, dar statul grec avea deficite bugetare, a încălcat prevederea europeană ca deficitul să nu depăşească 3 procente din buget, iar el a ajuns la 9 procente, chiar mai mult, şi astfel a acumulat o datorie publică monstruoasă. De acord, dar nu ar fi cazul să ne întrebăm şi cine finanţa aceste deficite? Şi atunci descoperim faptul că deficitele respective erau finanţate, cu preponderenţă, de către bănci franceze şi germane. Oare să fie şi aceasta o explicaţie de ce organismele europene nu au intervenit la timp pentru a preveni creşterea deficitului şi a datoriei publice greceşti? De ce nu s-au alarmat la timp că Grecia a depăşit cu mult cele trei procente? Acum statul grec se împrumută, iar acest împrumut poartă o denumire nouă: „datorii suverane”. Deci datorii făcute de către stat şi plătite de către fiecare membru al comunităţii naţionale respective. Cui este dator statul grec? Băncilor de care aminteam.

Să trecem acum în perimetrul irlandez. Acolo, criza a izbucnit chiar în domeniul bancar. Băncile irlandeze deţineau un capital mult mai mare decât se putea aprecia. De unde venea acest capital? Nu numai din resurse autohtone, ci şi din Franţa şi Germania. De ce migrase aici? Pentru că Irlanda era „tigrul Europei”, înregistra ritmuri impresionante de dezvoltare, iar capitalul străin este mereu în mişcare după câştig. A intervenit criza. Iar Irlanda a avut nevoie de un pachet de salvare. Oferit de către organismele financiare europene şi de către FMI. Cui este oferit împrumutul? Statului irlandez (datorii suverane). Unde merg aceşti bani? La băncile care au declanşat criza, dintre care multe funcţionează cu capital german şi francez. Şi aici, ca şi în cazul Greciei, interesante sunt condiţiile împrumutului. Economia irlandeză a prosperat în principal pentru că a practicat taxe mici pentru corporaţiile care veneau să investească. Condiţia împrumutului: Irlanda să practice aceleaşi taxe aplicate pe toată întinderea zonei euro. Ceea ce înseamnă amputarea principalei surse de redresare. La toate acestea, se adaugă şi mărirea costului propriu-zis al împrumuturilor, cu trei procente mai mare decât costul pieţei (Tax torment, „The Economist”, March 19th, 2011). Ceea ce afundă economiile respective şi mai mult în necazuri economice şi întârzie, oricum, relansarea.

Probabil că fostul prim-ministru al Portugaliei a avut în vedere toate acestea când a avertizat că „un pachet de salvare FMI/UE va aduce măsuri şi mai dure decât acelea pe care tocmai le prezentase legislativului (The Next Domino, „The Economist”, March 26th, 2011). Declaraţia a fost făcută imediat după ce al patrulea pachet de măsuri de austeritate propuse a fost respins de către Parlament, respingere care a şi atras demisia Cabinetului. Fireşte că totul trebuie judecat într-un context anume. Suntem tentaţi să credem că măsurile de austeritate propuse de către fostul prim-ministru nu erau atât de dure; de pildă, potrivit acestora, pensiile care treceau de 1.500 de euro pe lună ar fi trebuit impozitate cu 10%. Vom vedea în ce va consta pachetul de salvare pentru Portugalia, despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult şi, mai ales, de ce condiţii va fi însoţit. În orice caz, el se va ridica la o sumă undeva între 75 şi 90 miliarde euro. Mai întâi, urmează să se desfăşoare alegerile (probabil în iunie) şi, apoi, se vor discuta mărimea şi termenii împrumutului. Astfel, se va preveni situaţia din Irlanda, unde un guvern nou duce la îndeplinire condiţiile negociate de cabinetul care tocmai şi-a încheiat mandatul. De remarcat că împrumutul este deja pregătit. Cercurile financiare declară că se aşteptau la aşa ceva. Nu spun dacă l-au şi dorit, dar, judecând după febrilitatea cu care au reacţionat, nu există dubiu. Numai fostul guvern Socrates a continuat să spere că va putea evita un ajutor extern. Unii specialişti declară că împrumutul este grăbit şi de către investitorii şi de către bancherii portughezi. De ce? Într-adevăr, anumiţi indicatori care măsoară încrederea în economia portugheză au crescut după anunţarea împrumutului. Să vedem cum vor evolua lucrurile în perspectivă. Un împrumut este bun când îl iei şi amar când trebuie să-l returnezi. Nu ştim dacă premierul Socrates a fost sau nu realist în tentativa de a ieşi din dificultăţi prin forţe proprii; instinctiv, suntem tentaţi să-i dăm dreptate, chiar dacă viaţa, pentru moment, l-a contrazis. Ceea ce spun pieţele financiare este una, ce va arăta viaţa, în continuare, este cu totul altceva.

Revenim în România. Aici, câteva puncte în politica financiară a ţării sunt nu numai preocupante, ci chiar obsesive. După datoria contractată şi plătită înainte de 1989, se adoptase o hotărâre ca România să nu mai apeleze la împrumuturi externe. Noi nu discutăm justeţea hotărârii, ci faptul că imediat după revoluţie hotărârea respectivă a fost anulată. Deşi nu se punea în nici un fel problema unui împrumut. Deşi în visterie erau sume frumoase. Atunci, de ce? În acest răspuns grăbit, era cuprins un mesaj de tipul: „uite, noi ne oferim încă de pe acum…”.

Când te împrumuţi, o faci pentru ceva anume. Să-ţi cumperi o casă, să demarezi o investiţie etc. Pentru care nu ai bani destui. De ce ne-am împrumutat noi, cu doi ani în urmă, de 20 miliarde de euro? Ce s-a realizat în urma acestui împrumut? Aţi văzut o intreprindere, un cartier de locuinţe măcar ridicate cu aceşti bani? Când se ridică public întrebarea, răspunsul vine şi el prea repede ca să nu te gândeşti că a fost pregătit dinainte: banii sunt la BNR. Dumneavoastră ştiţi pe cineva care face un împrumut mare ca să depună în bancă suma de bani astfel obţinută? Explicaţia comună: se menţine cursul leului. Adevărat, dar cu totul incomplet. O parte din bani – spun specialiştii – a fost folosită pentru a putea fi eliberate o parte din sumele de bani pe care băncile comerciale din România erau obligate să le depună la Banca Naţională. Cu alte cuvinte, ne-am împrumutat pentru bănci. Dar banii îi dăm fiecare din noi. Când faci „o datorie suverană”, ea trebuie discutată şi aprobată de către organisme suverane. Care organism suveran a decis contractarea împrumutului şi scopul acestuia? Singura instituţie în măsură să decidă acest lucru este Parlamentul. Cunoaşteţi vreo discuţie în Parlament în legătură cu această problemă, care va marca puternic viitorul României? Noi nu. Îmi amintesc că, la începutul anilor ‘90, când s-a contractat primul împrumut de la FMI în valoare de 50 milioane dolari, a existat o negociere strânsă, cu multe condiţii, cu precauţii greu de imaginat. Acum, parcă FMI ul ne ruga să luăm o sumă de 40 de ori mai mare. Întrebările se adună, se învălmăşesc în minte şi mai mult îngreunează decât uşurează frântura de răspuns la care aspirăm. În orice caz, câteva lucruri se conturează într-un fel greu de contestat. De ce Banca Centrală Europeană acordă împrumuturi împreună cu FMI? Probabil că există mai multe răspunsuri. Noi insistăm asupra unui aspect: banii vin din ambele surse, condiţiile numai dintr-una. BCE, organismul financiar central al Uniunii, a făcut un transfer de condiţii de la FMI sau, în cel mai bun caz, se ascunde după condiţiile pe care întotdeauna le pune FMI, condiţii care l-au consacrat ca un organism puţin îndrăgit oriunde în lume. Numai că aici este vorba despre ţări europene, ţări din zona euro chiar. Care este interesul BCE să îngreuneze relansarea? Pentru că, oriunde a fost, FMI-ul poate a contribuit la o însănătoşire bugetară, dar nu la o relansare economică autentică. Cel puţin aşa spun specialiştii, într-o cvasiunanimitate.

Adevărul este că această colaborare între BCE şi FMI prilejuieşte şi un transfer de politici. Sumele venite de la FMI sunt însoţite de viziunile neoconservatorismului neoliberal care a dominat America ultimilor decenii. Şi care, în ultimă instanţă, a condus la criza din care ne smulgem atât de greu. Se extinde din ce în ce mai vizibil şi în Europa ideea unei atotputernicii a pieţelor şi a capacităţii acestora de a regla şi chiar de a guverna. Prinde din ce în ce mai mult şi în Europa ideea că statul trebuie să aibă o putere şi o influenţă cât mai limitate. În loc de a medita la o regândire a rolului statului în noul context al dezvoltării, la o combinare cât mai funcţională a tuturor actorilor importanţi ai societăţii contemporane – stat, piaţă, forţe non-guvernamentale – Europa pare sedusă cu întârziere de modelul neoliberal american.

De aici decurg cel puţin două concluzii foarte importante. Europa intră în contradicţie cu propria tradiţie, care a rezervat întotdeauna statului şi problemelor sociale un rol aparte (probabil că asupra acestei laturi esenţiale vom reveni într-un articol viitor). Aici nu este vorba doar despre inaugurarea unui dezechilibru între stat şi piaţă, ci de ridicarea pieţelor financiare la rangul de piaţă dominantă, care caută să supună toate celelalte pieţe. De inaugurarea unei noi ordini mondiale, ordinea financiară. Dacă se va urma această logică – atestată de faptele pe care le-am înfăţişat mai sus -, atunci, o sumedenie de „graniţe” vor împărţi continentul: nu graniţe teritoriale, ci graniţe speciale, care vor separa niveluri de dezvoltare, dar şi viziuni asupra propriei dezvoltări (de pildă, noi nu credem că în ţările nordice va fi împărtăşită concepţia neoliberală). În orice caz, împlinirea acestei logici va fi ceea ce gânditorul italian Stefano Zamagni numea „bogăţie fără naţiuni” şi „naţiuni fără bogăţie”.

În lumina aceleiaşi perspective, devine din ce în ce mai limpede că adevăratul conflict din cadrul UE nu este cel dintre adepţii integrării de profunzime şi interguvernamentalişti, ci cel dintre adepţii integrării şi „market Europeans”, europenii care văd în Uniunea Europeană doar o imensă piaţă, care trebuie tratată prin intermediul regulilor de piaţă. Un „mic experiment” a existat în această privinţă: cel efectuat în fostele ţări socialiste, unde tranziţia a fost guvernată de principiile „Consensului de la Washington”. Să fie mulţumită Uniunea cu rezultatele acestei tranziţii? Cert este că absolutizarea logicii pieţei şi, în cadrul acesteia, a logicii financiare nu este de natură să faciliteze integrarea şi să stimuleze preocupările pentru integrare. Este suficient să ne gândim puţin la reacţiile grecilor, nu de acum, nici de peste un an, ci după 2015, când datoria publică va atinge un maxim în raport cu PIB-ul acestei ţări. Cum sugestiv formula un autor: integrarea (europeană) este prima victimă a crizei.

Şi totuşi, în acest context mai avem de descifrat un fapt. El se referă la poziţia Germaniei. Încă din 2009, Germania a introdus în propria constituţie prevederea ca până în 2016 guvernul federal să scadă deficitul bugetar până la 0,35% din PIB, iar landurile germane să nu mai aibă nici un deficit după 2020. Prin Pactul de competitivitate, ea a cerut ca şi celelalte ţări ale zonei euro să limiteze constituţional nivelul deficitelor. Cum să înţelegem acest lucru? Este indiscutabil o măsură de sănătate financiară; numai că ea vine cam târziu, cel puţin pentru ţările asaltate de datorii. Apoi, este şi cam distonantă cu spiritul epocii, care presupune mişcare masivă de capital. Apoi, cum poate fi compatibilizată poziţia oficială a statului german, exprimată în prevederile constituţionale menţionate, cu prezenţa masivă a băncilor germane în spatele datoriilor greceşti şi irlandeze? Este doar o măsură de autoprotecţie? Dar ce facem cu Uniunea? Într-o ipostază, statul se autoprotejează, în alta, exprimată de activitatea băncilor, statul profită. Am fost de acord cu alegătorul german când a protestat ca banii germani să nu fie cheltuiţi pentru susţinerea datoriilor altor ţări. Tot aşa de adevărat este că Germania este un gen de gateway al Europei în comerţul cu China. Aşa cum China intermediază mult din comerţul asiatic cu America. Poziţie din care ambele ţări cîştigă foarte mult. Dacă este de introdus o „disciplină financiară teutonică”, atunci scopul este, credem noi, salvarea construcţiei de ansamblu – Uniunea – şi nu doar a unei componente, oricât de importantă ar fi ea. O Uniune brăzdată de prea multe decalaje, o Uniune privită doar prin prisma pieţelor financiare şi a monedei ei unice, euro, nu are cum să dăinuie. Liderul este lider când câştigă încrederea. Iar Uniunea are mai mult decât oricând nevoie de lider.

autor: prof. univ. Paul Dobrescu

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti

(Visited 38 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.