Blajul sau Roma Micã

Blajul sau Roma Micã

by -
0 673

Este Eminescu autorul acestei antonomaze, acestui supranume al Blajului? Oraşului care a fost începând din secolul XVIII – pânã la Marea Unire din 1918, capitala culturalã a Transilvaniei i s-au dat diferite denumiri: „Meka românilor”, „Sionul românesc”, oraşul „Luminilor ardelene”, „Şcoala şcolilor româneşti”. Dar toate pãlesc în faţa a ceea ce istoricii literari şi biografii lui Eminescu, considerã numele eminescian al Blajului: Mica Romã (Roma Micã). Înfãţişând drumul lui Eminescu spre Blaj din primãvara anului 1866, G. Cãlinescu scrie cã împreunã cu cei doi seminarişti din ţinutul Bicazului, Teodor Cojocariu şi Ion Cotta, „ajunseserã în cele din urmã în vârful Hulei, de unde se vede Blajul, Eminescu, ridicându-se, strigã atunci emfatic, cu carnetul într-o mânã şi cu pãlãria într-alta: Te salut din inimã, Roma-micã. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, cã m-ai ajutat s-o pot vedea! (v. G. Cãlinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, E.P.L., 1966, p. 83). G. Cãlinescu preia informaţia din memorialistica pe care Dr. E. Dãianu a adunat-o de la cei ce l-au cunoscut pe Eminescu în popasul sãu blãjean, şi a publicat-o cu titlul Eminescu şi Blajul, mai întâi în „Familia”, 1902, p. 301-302, iar în 1914, într-o broşurã, cu un titlu uşor schimbat şi cu un subtitlu explicativ: Eminescu în Blaj. Amintiri de-ale contimporanilor, culese de Dr. Elie Dãianu. De atunci numele acesta a devenit un loc comun, fiind citat în toate monografiile închinate lui Eminescu şi în toate contribuţiile biografice privind legãturile poetului cu Transilvania. Eu însumi când am scris o asemenea „contribuţie de istorie literarã”, am intitulat ultimul capitol chiar astfel Numele eminescian al Blajului, strãduindu-mã sã-I desluşesc semnificaţiile, bazat pe eseurile clasicistului N. I. Herescu şi ale italienistului Alexandru Balaci: „Ca în atâtea alte împrejurãri, Eminescu gãsise formula cea mai fericitã pentru a defini Blajul şi rolul sãu în viaţa românilor. Modestul oraş din inima Transilvaniei poate fi socotit, în adevãr, ca Roma micã a României. De ce? Fiindcã la Blaj acum douã sute de ani, episcopul Inocenţiu Micu aşezase temelia unor şcoli al cãror principal rol şi principal merit a fost de a rãspândi printre români latinitatea” (v. Omagiu şcolilor din Blaj, (1754-1954), Paris, 1955, p. 146). „De pe treapta cea mai înaltã a vastului amfiteatru geologic strãbãtut de undele îngemãnate ale celor douã Târnave, va fi salutat, în extaz, adolescentul Mihai Eminescu, peregrin prin Transilvania, Mica Romã. Omagiul lui se îndrepta cãtre steaua latinã a învãţaţilor care au strãlucit în perimetrul Blajului… Aceşti învãţaţi care studiaserã îndelung la Marea Romã, Caput Mundi, aflaserã acolo cheile istoriei româneşti. Ei putuserã citi pe cilindrul de marmurã şi de artã al Columnei lui Traian actul de naştere al poporului român, dovadã de piatrã a vitejiei strãmoşilor, semnul perfect al latinitãţii rãsãritene” (v. Alexandru Balaci, „Mica Romã”, în România literarã, Anul XIII, 1980, nr. 10, p.5). La acestea am adãugat încã un argument, oarecum simetric: dupã ce în 1737, Inocenţiu Micu Klein, mutã capitala Episcopiei greco-catolice de la Fãgãraş, la Blaj, oraşul de la încrengãtura Târnavelor devine – pentru o mare parte a românilor ardeleni – Mica Romã, aşa cum, pentru catolicismul mondial, capitala este Marea Romã.

Dar, de curând, la o sesiune de comunicãri, am avut o surprizã care mi-a clãtinat oarecum aceste convingeri de istorie literarã. Un fost coleg de facultate, profesorul Ion Poenaru, harnic scotocitor al arhivelor nãsãudene, dupã ce şi-a ţinut comunicarea cu un titlu interogativ, Sunt cuvintele lui Eminescu?, mi-a înmânat o copie a Odei (Liceului grãniceresc „George Coşbuc” din Nãsãud) de Ioan Marte Lazãr.

Liceul din Nãsãud s-a înfiinţat în 1863 şi atunci purta numele „Gimnaziul românesc grecocatolic din Nãsãud”. De-a lungul timpului a purtat mai multe denumiri; denumirea de Liceul grãniceresc „George Coşbuc” apare pentru întâia oarã în anul şcolar 1922/1923. Aşadar copia înaintatã mie şi pe care o reproducem este ulterioarã, dar nu este nicio îndoialã cã ea a fost intonatã în octombrie 1863 dupã cum citim într-o micromonografie închinatã, liceului nãsãudean: „Încã în seara zilei de 3 octombrie 1863, orãşelul a intrat în lumina şi frumuseţea sãrbãtorii. Corul elevilor şi fanfara au cuprins oamenii şi casele în învãluire de cântec şi vorbã, s-au rostit cuvinte de mulţumire şi cinstire a celor care au trudit întru întemeierea fondurilor şcolare şi a şcolii gimnaziale, adusã la îndemâna celor ce nu se aflau în stare a cheltui pentru învãţãturã în şcoli mai depãrtate şi care au pus mânã de la mânã pentru ca, din sãrãcia lor, sã întemeieze un lãcaş de mai înaltã culturã (Liceul „George Coşbuc” Nãsãud (1863-1988), micromonografie, Nãsãud, 1988, p.11)”. Cei care pânã acum au purtat armura lui Marte se îmbracã irevocabil în zalele Minervei, în locul virtuţii militare este aşezatã virtutea ştiinţei şi a omeniei: „Astãzi virtuţii belice strãbune/ Fiii lui Marte de pe Valea Rodnei/ ştiu sã-nsoţeascã a doua „ Rediviva/ Virtus Romana”.// Dacã romanii, domnitorii lumii/ În mama noastrã, acea veche Romã/ Zidirã altare şi temple mãreţe/ Sacrei Minerve;// Astãzi strãnepoţii ţie, o, Minervã:/ Ţie-ţi consacrã brava sa junime/ Ea va fi ţie auriul templu/ În Dacia veche”. Urmeazã o strofã de îndemn la bucurie pentru cã la şirul vechilor şcoli româneşti din Blaj, Braşov şi Beiuş se adaugã gimnaziul nãsãudean, „soţul june” cãruia îi întind o mânã de frãţie: „Sãlteze Blajul, mica noastrã Romã/ Braşovul antic, cu tine Beiuşe,/ Cã pot întinde mâna de frãţie/ Soţului june!”

Scrisã în metru antic, într-un elogiu patetic al originii noastre romane, oda este un ecou poetic al operei istorice şi filologice a reprezentanţilor Şcolii Ardelene.

Ioan Marte Lazãr care a introdus, şi în numele sãu, numele latin al zeului rãzboinic, era, la data deschiderii gimnaziului nãsãudean, nu numai autorul odei, ci şi printre cei care au vorbit la acest moment entuziast de început al şcolii nãsãudene, a predat limba latinã între anii 1863- 1873, şi timp de patru ani, între 1869-1873, a fost directorul liceului.

A cunoscut Eminescu oda liceului nãsãudean? E posibil, pentru cã la gimnaziul din Cernãuţi poetul a avut colegi din ţinutul Nãsãudului, care i-au putut relata lui Eminescu într-o convorbire amicalã despre festivitãţile deschiderii liceului, şi sã-i recite chiar un fragment (acesta putea fi cel al oraşelor scolastice) din oda care a devenit imnul liceului. Aşa cum s-ar putea ca Aron Pumnul însuşi, dascãl blãjean, refugiat dupã 1848 la Cernãuţi, sã fi rostit aceastã sintagmã despre Blaj.

Salutul entuziast al lui Eminescu adresat Blajului în primãvara anului 1866, îl cunoaştem numai din memorialistica adunatã de Dr. Elie Dãianu. Elevii Blajului, crescuţi în cultul latinitãţii, puteau la o distanţã a rememorãrii de o jumãtate de secol, sã atribuie lui Eminescu acest nume al oraşului, emblemã a latinitãţii noastre. Dar, toate aceste presupuneri şi chiar oda liceului nãsãudean, care precedã cu trei ani „salutul eminescian al Blajului” nu schimbã prea mult acest moment biografic, pentru cã o expresie devine celebrã nu

numai prin ea însãşi, ci mai cu seamã prin cel care a rostit-o. Rãmasã într-un anuar şcolar, „mica noastrã Romã” din oda lui Ioan Marte Lazãr, ar fi fost de bunã seamã uitatã, rostitã de Eminescu, – mãrturisitã de tovarãşii sãi de drum spre Blaj, – ea a cãpãtat notorietate şi, într-un fel, „paternitate” care sunt imposibil de schimbat.

autor: Ion Buzaşi

sursa: Revista Tribuna, Cluj

(Visited 232 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.