Biserica Ortodoxa Romana si securitatea in perioada comunista

Biserica Ortodoxa Romana si securitatea in perioada comunista [partea I]

by -
4 714

Introducere

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: – mistificare; – teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit, modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie.

După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia, comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce aminteşte de ereziile dualiste: – existând o luptă maniheică ce se dă între proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) – în urma acestei încleştări violente şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burgezia) a fost abolit, – iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist.

În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie, când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917. Debutând cu o lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

Cu toate că vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt dinaminate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o demonizare. Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj de lemn”.

Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devore supuşii.

În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului de la Moscova. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată…

Prin urmare, cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii. În primii ani cadrele de Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura şi bătaia erau principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina, supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea.

Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun acasă dar torţionar neîntrecut la servici.

Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine. Vinovăţia nu se opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin, comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă fără precedent.

După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate. Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub teroarea roşie.  Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurarii ,,democratiei populare”. Începând cu martie anul 1945, Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenţie politică erau: comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist. Locurile de detenţie din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deşi majoritatea deţinuţilor a trecut prin cel puţin două dintre ele…

 

Despre relaţia propriuzisă dintre Biserică Ortodoxă Română şi Securitatea comunistă

 

În introducerea la ediţia română a cărţii sale  Religie  şi naţionalism, Olivier Gillet sublinia importanţa deschiderii arhivelor Securităţii pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, după anul 1945, conştient fiind că numai documentele oficiale sunt insuficiente. Într-adevăr utilizarea numai a literaturii oficiale (legi, decrete, periodice ale Bisericii) nu oferă decât o imagine incompletă a acţiunii Bisericii şi a preoţilor ortodocşi în cei 50 de ani de comunism. Este bine cunoscut faptul cât de puţin reale sunt afirmaţiile din aceste documente, care ascund cu consecvenţă conflictele cronice ale epocii. Spre  exemplu unirea Bisericii Greco-Catolice din anul 1948 a avut cu totul alte conotaţii şi semnificaţii decât cele prezentate de propagandă. Distanţa este uriaşă şi de aceea  exerciţiul hermeneutic trebuie să fie extrem de atent. Cartea lui Gillet conturează o imagine sumbră a Bisericii Ortodoxe Române, cea de colaboratoare fidelă a regimului comunist, asistând nici mai mult nici mai puţin la o comunizare a acesteia. El încearcă să demonstreze, dincolo de colaboraţionismul individual al unor ierarhi, o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe, incapabilă de transformări  şi de promovarea valorilor democratice.  Dosarele Securităţii aduc o perspectivă nouă asupra acestui aspect. Ele confirmă anumite aspecte afirmate de Gillet, pe altele însă le contrazice. Într-o asemenea problemă delicată, în care există şi ingerinţe politice şi conflicte vechi interreligioase, credem că se poate trage o concluzie numai printr-o cercetare exhaustivă a documentelor privitoare la această chestiune. De asemenea, trebuie stabilite faptele  şi adevărata lor dimensiune, pe baza unor serii convingătoare de documente, şi nu  pe baza uneisimple informaţii găsite într-un colţ de pagină.

Restrângându-ne strict la activitatea Securităţii asupra Bisericii Ortodoxe Române, remarcăm că s-au întreprins permanent, cu toate mijloacele posibile (agentură, filaj, tehnică operativă) presiuni asupra principalelor instituţii ale Bisericii. Nu le-am consultat, dar sunt  menţionate clar în alte părţi: dosarele de obiectiv Patriarhia Română, Institutele Teologice din

Bucureşti şi Sibiu, dosare de mănăstiri (Vâforâta). Acestea există în mod cert şi firesc este ca toate instituţiile bisericeşti să fi constituit obiective de urmărire ale fostei Securităţii. Numeroase alte cazuri de urmărire al preoţilor apar în diferite dosare ce privesc diferite mişcări de rezistenţă armată, în dosarele referitoare la colectivizare, în cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmărire care nu viza persoana preotului în calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoană publică implicat în viaţa socială, care nu angaja instituţia bisericească. Ori aceste dosare de obiectiv demonstrează limpede că instituţia în sine era considerată un pericol potenţial în orice clipă şi de aceea supravegherea trebuia să fie continuă1. Toţi înalţii ierarhi, începând cu Patriarhul, aveau dosare de urmărire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia să cercetăm un asemenea caz compus din opt  volume masive. Am constat că este imposibilă stabilirea unei concluzii definitive, fără parcurgerea întregului material. Pe parcursul lecturii am întâlnit nenumărate răsturnări spectaculoase de situaţii, când se putea contura imaginea unei colaborator obedient sau a unui duşman periculos al statului. Citarea fragmentară ar favoriza o poziţie sau alta. Efortul istoricului în acest caz a fost să stabilească exact dimensiunea reală a activităţii respectivului

ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii Ortodoxe Române, gradul de periculozitate pe care îl prezenta în mod real pentru statul comunist şi în ochii Securităţii. A rezultat o imagine extrem

de complexă care sfidează interpretările simpliste.

Studiile recente ale lui Cristian Troncotă, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul „D” al Arhivelor S.R.I., şi stenogramele Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Român (P.C.R.) arată obiectivele urmărite de către partid faţă de Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.), obiective care trebuiau  să fie atinse în lipsa unei colaborări ale ierarhilor Bisericii de către Securitate, prin măsuri de forţă. Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici obediente care să nu iasă din cuvântul său, ori acest lucru nu s-a întâmplat. Primii ani ai regimului comunist, când partidul era încă în căutare de  colaboratori a trebuit şi el să facă compromisuri acceptând în funcţiile înalte bisericeşti persoane fără o atitudine comunistă clară. Mai ales că foarte mulţi prelaţi ortodocşi erau de părere că instalarea sistemului comunist este temporară 2. Aceştia au fost permanent bănuiţi că s-ar putea  îndepărta de politica partidului  şi de aceea s-a căutat după aceea, în mod sistematic, să fie aduse în funcţie de conducere persoane cât mai sigure. Cazul cel mai elocvent, menţionat în documente, este cel al tentativei de înlocuire al Patriarhului Justinian Marina, devenit incomod prin atitudinile sale,  cu Mitropolitul Justin Mpisescu al Moldovei şi Sucevei, calificat  de unii preoţi ca politruc 3, iar acest plan putea constitui  şi o diversiune pusă la cale de Securitate. Cel puţin pentru anii 1950 – 1960, când vechii ierarhi mai sunt încă în funcţie aceştia au fost permanent bănuiţi, pe bună dreptate, de intenţia  de depărtare de comunişti.  În acest scop, încă din anul 1945 s-a făcut o atentă verificare a ierarhilor  şi potenţialilor candidaţi la episcopie care ar fi putut conveni  puterii comuniste, iar prin prezentarea unui referat de către autorităţile de stat în şedinţa sinodului permanent al B.O.R. din data de 26 mai 1946, s-a început trecerea la pensie a unor ierarhi pe motiv de boală sau datorită faptului că nu erau „corespunzători cerinţelor impuse de noul ritm al vremii”4. Există zvonuri colportate, mai ales de emigraţie, că unii ierarhi reticenţi (Episcopul Grigore Leu 5 sau Mitropolitul Irineu Mihălcescu 6) ar fi fost asasinaţi de către organele de represiune. Deocamdată nu există un document cert în această privinţă, fiind o lacună care trebuie neapărat completată.

Alţi ierarhi au fost menţinuţi în funcţie (Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului), dar nu este obligatoriu ca aceştia să fi semnat pactul cu diavolul. Din documentele studiate rezultă situaţii diverse, unii fiind pur şi simplu toleraţi, alţii într-adevăr apropiindu-se de partidul comunist, cu anumite rezerve, în cazul altora încercându-se compromiterea lor. Securitatea, în acea perioadă, a strâns toate informaţiile posibile care ar fi putut sluji compromiterii unor ierarhi. De aceea, aproape nu există dosar de ierarh care să nu conţină şi diverse note privitoare la atitudinea morală a acestora. Însă de cele mai multe ori nu era confirmată, deci, dacă şi Securitatea care urmărea cu obstinaţie această pistă a renunţat în cele din urmă, constituie o dovadă credem clară şi limpede că în acel caz informaţia nu se confirma. O temă ca homosexualitatea preoţilor era o mină de aur pentru scopurile Securităţii pe care o utiliza într-un scop precis, de compromitere, fie pentru atragere la colaborare, fie pentru obligarea părăsirii funcţiei. Însă, în nici un caz nu se poate stabili dacă nu ai în faţă toate documentele dosarului, o cauzalitate între opţiunile morale ale preotului şi relaţia sa cu Statul şi Securitatea. O altă acuzaţie era aceea de a fi legionari toţi preoţii sau cei care se aflau în mediile teologice, care erau fie arestaţi, fie urmăriţi 7. Se constată de asemenea o diferenţă în abordarea de către Securitate a cazurilor catolic şi ortodox, deoarece cele preconizate de către partid pentru cele două culte erau diferite; în cazul Bisericii Ortodoxe Române se dorea  păstrarea acesteia în anumite limite, pe când în cazul catolicilor consideraţi periculoşi datorită relaţiei cu Papa şi în faţa refuzului de a se rupe de acesta, s-a trecut la acţiuni de reprimare totală.  Astfel, ierarhii ortodocşi sunt urmăriţi timp îndelungat, eventual pentru a se strânge materiale compromiţătoare privitoare la trecutul lor. Asupra lor se exercită o presiune constantă  şi sistematică ca un fel de ham ale cărui hăţuri le  ţinea Securitatea. În general se evitau răsturnările spectaculoase, toate măsurile de represiune desfăşurându-se în taină, prin acţiuni care de obicei nu ajungeau la urechile publicului. Totuşi în anumite cazuri, pe care le-am întâlnit, au existat ierarhi care erau urmăriţi special pentru a fi demascaţi, însă cunoscând aceste lucruri ei au evitat să-şi manifeste în mod deschis ostilitatea. Mărturii orale, confirmate de cele scrise, arată că sistemul de informaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române era atât de bine pus la punct, încât Securitatea afla în scurt timp orice conspiraţie. Faima neagră a Securităţii se pare că era cea mai eficientă metodă de descurajare.

În cazul ierarhilor catolici, principalul cap de acuzaţie a fost punerea în slujba intereselor imperialismului, al celui de trădare prin spionaj în favoarea Vaticanului 8, iar măsurile luate împotriva lor au fost integrate codului penal, având loc procese larg mediatizate. De asemenea, în acelaşi dosar consultat de noi rezultă un element aparent paradoxal, acela că rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române a fost adeseori mai radicală decât cea catolică, însă pedepsele au fost diferite, aceasta  ţinând, credem noi, de sprijinul care se bucurau cele două Biserici. Biserica Catolică din România, care avea în spatele ei 1 miliard de credincioşi din toată lumea  şi o logistică impresionantă, era considerată periculoasă, pentru acţiuni mărunte dându-se pedepse grele. Biserica Ortodoxă Română, Biserică naţională izolată  şi neluată în seamă de Occidentul catolic, nu avea acelaşi impact  şi de aceea problemele se rezolvau la un nivel mai de compromis. Faptul că unii sunt martiri, iar alţii nu (ne referim la ierarhie, pentru că în cazul preoţilor simpli majoritatea zdrobitoare o formează preoţii ortodocşi), era programat de puterea exterioară (partidul), care a distribuit fiecăruia rolurile pe care le dorea. În cazul catolic trebuie menţionat că ierarhii din România au sperat foarte mult în sprijinul papei, de aceea,  în primii trei ani, aceştia s-au manifestat foarte radical. Lipsa acestui ajutor i-a determinat şi pe ei să fie mult mai reţinuţi. După anii 1950 atitudinea tuturor cultelor din România este practic aceeaşi faţă de statul comunist.

Obiectivul Securităţii era menţinerea B.O.R. în cadrele trasate de partid, în acest scop făcându-se o atentă supraveghere a acesteia, după cum s-a văzut. În momentul în care situaţia operativă depăşea acest cadru, erau luate măsuri de represiune. De asemenea se luau şi măsuri de represiune cu scop preventiv pentru a descuraja din faşă o eventuală acţiune ostilă. Aceasta consta în avertizări în Securitate, în urmăriri deschise, în lansarea de zvonuri că ar fi colaborator al Securităţii, pentru a-l îndepărta de anturaj (este foarte interesant că din dosare rezultă că sunt informatori cine nu te aşteptai, iar unora care le mersese vestea că au colaborat cu Securitatea când nu au fost de fapt informatori – şi aceasta fiind o politică a organelor de represiune, extrem de eficientă, iar multe din zvonurile vehiculate azi în presă, fiind ecouri târzii ale acţiunii acesteia). Când situaţia se considera ieşită de sub control se acţiona în forţă, prin arestări  şi condamnări masive exercitate asupra diverselor grupuri  „dizidente”. Decretul 410/1959 a însemnat o represiune generalizată asupra B.O.R. şi care avea drept scop o epurare a acesteia de toate elementele considerate duşmănoase. Se poate spune că anul 1959 reprezintă momentul adevărului în ceea ce priveşte raporturile reale Stat – Biserică. Dosarele de urmărire ne prezintă antecedentele acestui eveniment care datează de cel puţin 4 ani înainte. O urmărire sistematică au convins organele de Securitate că reprezentanţii B.O.R. eludau în mod sistematic directivele partidului, încercând să înfiinţeze centre de rezistenţă. Sinteza acestor fapte a fost înaintată ministrului de interne Alexandru Drăghici, care a propus măsuri în consecinţă 9. Materialele demonstrează că motivele acestei represiuni din anul 1959 nu se datorează evenimentelor din lagărul socialist, ci au un caracter intern prin depăşirea periculoasă de către B.O.R. a limitelor impuse de Stat şi Securitate.

În cele ce urmează dorim să inventariem câteva forme de rezistenţă ale B.O.R. cu care Securitatea s-a confruntat. Am încercat să le clasificăm pe nişte trepte care dau seama de legislaţia de atunci, care făcea distincţie netă între manifestările strict religioase  şi cele care ieşeau din spaţiul acesta, rezultând mai multe forme,  şi care Securitatea le aborda în mod diferit, considerându-le cu grade diferite  de periculozitate. De aceea, unele din cele mai radicale au avut viaţă scurtă, Securitatea concentrâdu-şi toate eforturile în direcţia distrugerii lor. Altele, la un nivel bazic mai greu de controlat, s-au păstrat până în anul 1989. Acestea sunt: Spiritualitatea ca formă de rezistenţă; Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă; Încercări de colaborare a B.O.R. cu diferite culte; Aspecte din rezistenţa ierarhilor ortodocşi.

Va urma!

Drd. Stelian Gombos

(Visited 333 times, 1 visits today)

4 COMMENTS

  1. @ Taranu -D-le Taranu ,Doamne Ajuta!,cine putea sa scrie o carte de genul acesta, decat tot un dusman al ortodoxiei.Ei nu au avut timp niciodata sa-si vada mizeria din propria-i ograda (sa nu mai vorbim de istoria lor) ,dar raul altuia parca trebuie sa faca mai multa galagie ,mai mult taraboi.Nu spun ca pe timpul comunismului nu existau asa zise „sutane rosii”,dar va spun ca aceia nu au fost si nu vor fi niciodata preoti ortodocsi cu adevarat (erau doar securisti „deghizati”).Aceasta imagine „ortodoxa” pt catolici ,mai „spala” (in mintea lor) din porcariile pe care le-au facut si le fac catolicii in continuare. Aceasta imagine o vor in continuare catolicii si mai toti ecumenistii cu sectele lor eretice avortate special, care se perinda ascunsi prin bisericile noastre in sutane de toate culorile ,numai si numai sa „dilueze”adevarata si „incomoda” crdinta adevarata ortodoxa.Adevaratii preoti nu au timp si ochi sa vada pacatul altuia si mai ales din ograda altuia ,dar asta a fost menirea lor din totdeuna. Istoria lor au distrus omenirea de azi ,sa nu mai vorbim de vremurile pe care ortodoxul le va intampina.Dumnezeu sa ne Ajute si sa ne intareasca si sa aibe mila de noi cei cu frica si dragoste in Lui.Doamne Ajuta !

  2. un greco-catolic , prof. de istorie , un dusman al mintuitorului Iisus Hristos si al Ortodoxie, Anton Moisin a scris o carte in 2 volume ” Sutane Ortodoxe sub semnul stelei rosii” a citit cineva cartea?

  3. Bunicii mei au fost interogati de catre securisti pe vremea comunismului .Eram copil si totusi imi aduc bine aminte cand afara in fata blocului astepta o masina de militie ,iar „oamenii legii” („patriotii” de acum)ai tot grabeau pe bunicii mei sa se imbrace ca sa-i duca la sectia de militie mai precis la militia capitalei de langa magazinul Victoria din Bucuresti.Tatal meu pleca destul de des in strainatate si era verificat si controlat chiar si de anumiti vecini asa zis sub „acoperire”.Tatal meu NICIODATA n-a avut intentia sa fuga in strainatate cu toate ca ocazii a toot avut cu seviciul si functia pe care a avut-o,dar va spun sincer ca nu concepea sa ramana undeva departe de tara in care s-a nascut, s-a botezat, a invatat, a crescut …de fapt cam aceeasi viziune o am si eu ,doar ca situatia mea din tara( mai ales ca nu mai am pe nimeni in Romania)m-a facut sa plec uitandu-ma si aruncandu-ma mereu mereu in trecut rintre amintiri fie ele si triste…Va spun sincer ca de multe ori ma podidesc lacrimile fara sa-mi dau seama…dar cum va spuneam ,securitatea ai interoga pe bunici ,cateodata si pe mama mea,incercand sa afle daca aveam intentia sa fugim in strainatate.Ce prosti,tatal meu era cu adevarat iubitor de tara si nu a ramas in America plecand in turnee de cand avea doar 18 ani plecand cu filarmonica( din Craiova).Atat de prosti si de inapoiati(exact ca astia de acum)erau securistii ,incat ai intreba pe vecini daca avem valuta scunsa sau aur si multe alte prostii de genul asta….Tatal meu le tooot repeta cand se intorcea ,n-am ramas la tinerete ,sa raman la batranete?.Bunicul meu ,Dumnezeu sa-l ierte,la un interogatoriu a murit n-as mai rezistat,iar dupa cateva luni a murit si bunica mea tot de inima.Dar securitatea incepuse si cu mine cam acelasi „tratament” dupa ce tatal meu iesise la pensie .Asta cam pana in 1988,iar dupa aceea „partizanii” nostri au luptat pt a-l inlatura pe dictorul care a produs genocidul si teroristii care dupa parerea mea inca mai terorizeaza tara prin salariile mizere ale romanilor,prin facturile de la lumina si intretinere,prin subminarea cu adevarat a economiei de stat ,cu distrugerea flotei romane,cu tinerii plecati urland de fericire in strainatate,cu fetele frumoase casatorite printre straini,cu copii nascuti pe-afara ,cu copii lasati singuri prin sate ,cu parinti scoliti cu carte dar capsunari la stapanii occidentali,cu bancile ca ciupercile,cu camatari cu acte in regula siii toooot asa.Securitatea…..nu este si nu va reprezenta NICIODATA Romania,ci doar gunoiul pe care occidentul catolic-jidanesc a vrut sa-l produca in tara noastra .As fi avut ffff multe motive sa ma uit in urma cu dispret ,dar,….consider ca as fi pierdut un singur lucru ,cel mai important ,…Ortodoxia…gandindu-ma ca bunicii mei n-au murit degeaba,pt faptul ca in copilarie au avut grija sa ma puna in fata icoanei de mic si sa-mi soptesca pe ascuns,in pauza de muzica, Sa-l iubesc pe Dumnezeu ,sa-mi iubesc tara, sa raman ortodox si sa muncesc mai muuult ca alti ca sa nu-mi fie rusine sa spun ca sunt tigan .Tocmai de aceea imi permit sa spun ca am dreptul sa-mi iubesc tara ,chiar daca am suferit pe timpul comunismului vazand atatea scene fiind copil.Din pacate ff multi colegi de-ai mei au avut de suferit ,mai ales in bransa asta ,pt ca pe vremea comunismului se mai pleca prin faimoasa A.R.I.A, care lua o groaza de bani de la toti muzicienii ,lautarii,cantaretii,artistii in general. Niste golani care dupa 89 si-au deschis mari afaceri .Asa a facut si fostul director de la mag.”Muzica” din Bucuresti Barbulescu care era jidan confiscand si distrugand multe instrumente de valoare ale romanilor si tiganilor(daca nu.i dadeai dreptul) Trebuia sa declaram valuta in 24 ore ,iar dupa aceea trebuia s-o varsam in comturist sau la vechile shopuri obligandu-ma sa cumpar tot ceea ce vroiau ei…securistii.Sa stiti ca n-am scapat de ei,ai cunosc fff bine ,copiii lor cam au aceleasi apucaturi ,inculti si cu tupeu si cu functii cheie.Regimul de atunci si cu cel de acum ….hmmm.. securitatea vis-a-vis de biserica ….nici-o diferenta ,exact ca doua avioane pilotate special de criminali pt a se prabusii peste oameni nevinovati . Ne mai intrebam care avion a fost mai bun sau mai usor de pilotat?!…E intrebarea pe care din pacate fff multi romani si-o pune de 20 incoace.Atunci securitatea omora si aresta preoti nevinovati ,iar dupa 89 au avut grija ca tot acei securisti sa ridiculizeze biserica ortodoxa in fata lumii ,bagand-o in cardasie cu ereticii occidentali prin ecumenism.Inainte rezolvau politic ,iar biserica putea ici colo sa-.si mai randuiasca rostul,iar acum catolicii vor sa-i distruga pe romani prin paganii si ateii astia de la guvern.Cand esti pagan si maturi strada ,e deja grav,dar cand esti doar ateu (ba chiar farizeu)si guvernant atunci e periculos de grav pt ca distrugi nu numai oamenii,dar si sufletele generatiilor urmatoare ,pt ca nu vor apuca sa cunoasca cele ascunse si nearatate a intelepciunii lui Dumnezeu ,iar asta ma imfioara.Este strigator la cer ,e de urlat!!!!!!!Avem guvenanti atei ,pagani,huni ,comunisti,asta este grav domnilor,ce facem ,cum o ducem ?.Nu ma mai rog de mult pt conducatorii tarii ,pt ca nu-i avem cu adevarat, ci ma rog pt BINELE IN DRAGOSTE SI PACE FRATEASCA ORTODOXA DE LA DUMNEZEU PT POPORUL ROMAN ORTODOX SI ORTODOCSI DE PRETUTINDENI.ATAT!!!Doamne Ajuta!!!

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.