Balada codrului fara haiduc

Balada codrului fara haiduc

by -
17 2400

de Radu Gyr

Ca de dincolo de lume,
vine plin de colb,
fata dârzã, mâna’n sold,
armãsaru’n spume.

Fruntea-i creste mai înaltã,
pletele în vânt.
Stânci, pãduri, furtuni îi sânt
mume, laolaltã.

 

 

Ard amurguri sub sprâncene
si, pe chip semet,
sãrutãri de bãltãreţ
si de nopti codrene.

În cãlcâie când îsi strânge
murgul nãzdrãvan
pare-arhanghel pãmântean
sau vr’un cneaz de sânge.

Flinta tot si’ndreaptã teava
sã priveascã’n sus:
ochi de uliu nesupus
care’nfruntã slava.

Ipingea bogatã poartã,
cioareci si tuzlugi…
Arnãuti si strãji si slugi
înlemnesc în poartã.

De când sunt, nu mai vãzurã
portile domnesti,
izbucnite din povesti,
astfel de fãpturã.

 

 

Arãtarea din baladã
sare jos din sea:
– Unde-i Vodã Caragea?
Iancu vrea sã-l vadã.


Toti bulbucã ochi de broaste
turcii cresc în fes:
– Cine esti, boier ales?
Cine te cunoaste?

– De la Vodã la Agie,
grecii toti mã stiu.
De la Olt si pân-la Jiu
Codru’ntreg mã stie.

 

 

Parcã trãznetul despicã
porti si arnãuti.
Cât îs la picior de iuti
si ce’nalti în chicã!

Faraonii si buzatii
scheaunã prin curti.
Lungi în mâini, la fatã scurti,
gâfâie gealatii.

Se’mbrâncesc în poticnire
turcii cu salvari
Cetele de palicari
chitãie subtire.

– Iancu! Freamãtã cerdacul.
Prinsi de tremurici,
pehlivani si mãscãrici
vin de-a berbeleacul.

– Iancu! Scãri, odãi, iatacuri
zumzãie la fel
Singur Iancu, numai el,
calcã-adânc pe veacuri.

Parcã vine din jugastri,
dintr’un pisc strãbun
unde ouãle îsi pun
vulturii si astrii.

Intrã’n curte si le face
Semn sã tacã toti:
– Nu sunt cãpitan de hoti,
Cârtite buimace.

Broaste’n fuste, slugi fricoase,
n’am venit sã prad,
nici sã vã trimet în iad
putredele oase.

Hai, lingãi surpati din sale,
duceti-mã sus.
Vorbe bune am de spus,
Azi, Mãriei-Sale…

 

 

 

Cine sã-i rãsarã’n fatã
asprului boier
care-si reazimã de cer
umãr si sâneatã?


Cin’ sã-l ducã sã-l prosterne
La Mãria-Sa,
Când si Vodã, pe sofa,
dârdâie’ntre perne?

Prind din coate sã se’ndemne
Si privesc mereu.
Ba e Fãt-Frumos, ba zmeu,
Ba e Strâmbã-Lemne…

 

 

-Cuvioase cicolovine
cu sfieli de sfinti,
luati-vã ‘ndrãzneala’n dinti
si nãdragii’n vine.

 

 

 

Nimeni nu-i sã se desfacã
Din cinstitul stol,
sã-i dau flintã si pistol
Si hanger si teacã?


Din pridvor atunci ‘l-îmbie
Un mosneag senin,
Scris de-un mester bizantin
Pe-o icoanã vie.

– Adã la Vlãdica’ncoace
Sculele de drac
Si pe Vodã-am sã-l împac,
dacã vii cu pace.

 

 

Iancu-si scuturã pe-o treaptã
Armele de fier:
– Iacã lege de hanger,
iacã flintã dreaptã.

Am venit sã vã dau seamã,
n’am venit sã cer…
Alb, ca visinu’n Prier,
Sfântu’n prag îl cheamã.

Mire-se arnãutime,
slugi si logofeti.
Sfântu-ofteazã din nãmeti
Si din limpezime.

– Vino cu Vlãdica, suie,
pocãit haiduc…
Între perne si ciubuc,
Vodã e si nu e.

Namila cu ochi de soare
intrã. Calcã drept.
Domnu-i numai nod în piept,
perne si sudoare.

 

 

 

Când mai face-un pas, doar unul,
toti boierii sloi.
Domnul, între perne moi,
galben ca tutunul.


Mâine’n zori, când va cãdea

latul unei funii,

vor jeli pe urma mea

ulmii si gorunii.

Insã numai ochi curati

– dimineti senine –

dincolo de cruntul lat

am sã-i duc în mine…

*

Poarta, dis-de-dimineatã

înapoi s’a tras.

S’a sculat la rumen ceas

gloata târgoveatã.

Curtile domnesti sunt pline

de smerit popor.

Pildã vie tuturor

streangul se cuvine.

Nici cinstita boierime

nu se cade dar

sã nu-l vadã pe tâlhar

sus, la înãltime.

Vin boierii câtã iarbã

si-si fac loc sã stea

cât mai sus cu vreo giubea

cât mai jos cu-o barbã.

Parul care-asteaptã vamã

e si el de rang,

cãci pofteste doar în streang

un haiduc de seamã.

Du-te-vino, grecoteii

saltã nerãbdãri,

oaspeti mari, pufnind pe nãri,

sub turbane, beii.


Când haiducul, din cãlcâie,
Creste pânƒ’n pod,
Pare Iancu voievod,
Vodã, o momâie.

Doar Vlãdica blând surâde,
Domnului dând ghies
Ca sã-si dreagã grai nedres,

spart pe buze hâde.

– Tu esti Iancule, Jiene,
Tu, haiduc hain?
– Eu, Mãria-Ta, si vin
din pãduri oltene.

 

 

Dar nu-s lotru de rãscruce,
ci, pe sub gorun,
am pândit ca sã rãzbun
Neamul pus pe cruce.

Vodã tremurã si’ngaimă
– Ba te stiu tâlhar,
mi-ai ucis un Cârc-Serdar,
mi-ai fost jaf si spaimă.

– De-am prãdat cu mâna toatã,
printre fagi si cerbi,
fost-a pentru robi si serbi,
pentru biata gloatã.

Dacã lama cu prãsele
a cârnit vr’-un grec,
o fãcui ca sã-mi înec
jalea tãrii mele.

Însã dacã azi las flintã,
codrii lungi si lati,
e cã taica si trei frati
urii tale-s tintã.

N-ai rãzbit sã’nvingi haiducul,
dar mi-i frângi pe ei.
Lasã-i. Mie dã-mi ce vrei,
streangul sau butucul.

Minunati-vã, giubele,
Si voi, bãrbi de-omãt!
Fãt de crivãt e, sau fãt
zãmislit de iele?

Doamne, esti (Vlãdica spune)
os de voievozi
si esti slobod sã slobozi
întru iertãciune.

Iartã-l, cã si-a pus de-o parte
scule si nãrav…
Vodã’ngheatã râs gângav
pe-un obraz de moarte.

Scuipã printre dinti cuvinte:
– Sâmbãtã, în zori,
lesu-i ciugulit de ciori
ti-l fac dar, Pãrinte …

*

Tes pãienjenii’n ungher
harfe de mãtasã.
Lãcrimând departe’n cer
câte-o stea se lasã.

Bate-o razã si nu prea
printr’un ochi de bârnã.
Lacãtul, la usa grea,
cinci ocale-atârnã.

Lantul, cu turbãri de lup,
pe sub piatra boltii,
când în suflet, când în trup
îsi înfige coltii.

Ce glas dulce si adânc
soarecii îi strânge?
Si din ziduri de ce plâng
picãturi de sânge?

Umbrele ce tainã spun?
Cin’le tine hangul?
Cântã Iancu, în ajun
de-a-l rãpune streangul.

Nu e apã în ulcior,
ca sã-i stingã spuza
de urzicã sau de dor
care-i arde buza.

Nu e vânt mãcar un fir,
ca sã batã’n dungã
si cu fragedul lui mir
fruntea sã i-o ungã.

Si nu-i nici un pui de stea
Agãtat de dreve,
Sã-l culeagã’n pumni, sã-l bea
Ca’n pãduri aeve…

Codrule fãrã haiduc,
Sub minunea lunii,
Calea ta n’o mai apuc
Sã-ti slujesc gorunii.

Neamule fãrã noroc,
Pururi sub furtunã,
Teava mea cu plumbi de foc
Nu te mai rãzbunã.

Nu mi-e fricã de cãlãu,
Nici de streang n’am teamã,
Dar în piept mã frige rãu
codrul ce mã cheamã.

Si mai am un vechi alean:
Doi ochi mari de fatã.
Lunecau într’un rãdvan,
peste Olt, odatã…

 

 

 

Erau verzi; erau adânci,
Si-au pierit aiurea.
Si în vis îi port de-atunci,
Ochii si pãdurea.


Soarele pe curti aruncã
Cosuri de ciresi.
Darabane fãrã gres
Sunã la poruncã.

Vodã! Ce necaz l-afumã?
Ce omizi îl rod?
Curge-o soaptã prin norod:
Ciumã, Vodã-Ciumã!

 

 

Sade-n jiltu-i ca pe cuie,
Ca pe ghimpi de spini.
Între perne si venin,
Vodã e si nu e.

Lacomi de petreceri rare,
Lângã Domn , semeti,
Agã, strãji si logofeti
Frig în asteptare.

Dar ce crãngi de lãmîite
Si meri domnesti
Înfloresc pe la feresti?
Crengi sau jupînite?

Cã la geam când se-adunã
Albe sfiiciuni,
Parcã ning de sus cununi
Fragede de lunã.

Frãgezime, tinerete,
Cum de mai surâzi
Când stã Iancu între gâzi
Tuciurii la fete?

 

 

 

Frãgezime de fecioarã,
Cum mai legeni crãngi
Când stã Iancu între spãngi,
Pregãtit sã moarã?


Caldã lacrimã de fatã

cum nu cazi pe brat,

Când stã Iancu lângã lat

stâncã neplecatã?


Si tu, Iancule, Jiene,
Moartea cum o’nfrunti
Si-ti bati joc de gâzii crunti
Cu tãciuni sub gene?

Ce-ai zãrit la geam, haiduce?
Ce ochi mari şi verzi?
Cât ai da sã nu-i mai pierzi
Si’n pãduri i-ai duce…

 

 

Parcã-s ochi de nestematã,
Mãi, haiduc codrean!
Lunecau într’un rãdvan,
Peste Olt, odatã…

-Hei, nu-i pasã, cioarã slutã,
faraon urât,
cã-mi pui streangul tãu de gât,
când eu sunt lãutã.

Baragladinã, nu-mi pasã
Funia cã-mi legi,
Când eu sunt ciorchini întregi,
Dulce tãmâioasã.

Nici de corbi nu-mi pasã foarte,
Ticãlos tigan,
Când vãd ochii din rãdvan
Cã-mi zâmbesc la moarte…

Gâzii, goi ca spurcãciunea.
Iancu, falnic nuc.
– Codrule fãrã haiduc,
duce-ti-as minunea.

Sunã-a moarte darabana,
Gâzii-l smulg din loc.
-Neamule fãrã noroc,
duce-ti-as icoana.

Gloatele de ce suspinã?
Streang, de ce tresari?
Unde-s ochii verzi si mari,
Pusi în geam luminã?

Când s-au smuls -smaragde sfinte –
Din fereastra lor,
ca sã-i ardã, în pridvor,
Domnului ‘nainte?

Jupânitã, creangã albã,
Ocii tãi senini
La Mãria-Sa ‘i închini,
Cum închini o jalbã.

Buzele-ti nu spun nimica,
Numai ochii cer.
Alb, ca visinu’n Prier,
Lângã ochi, Vlãdica:

-Pune-ti, Doamne, mila’n faptã.
Pravila din mosi,
Dacã stai si o descosi,
Tare-i înteleaptã.

Cã ea cere slobozire
Din osândã grea,
Fatã de boier de-l vrea
Pe tâlhar de mire.

Azi, din curtea Ta se-alege
Crinul prea curat,
De osândã i pãcat
Lotrul sã-l dezlege…

Vodã’ngaimã: – Tu, sultanã,
În genunchi îmi stai?
Ochii plâng si’ntregul rai
Pâlpâie pe-o geanã.

Vrei de mire lotru mare?
Vrei din streang sã-l scot?
Ochii plâng si raiul tot
Cere’n ei iertare.

Si , deodatã, gloata cade
În genunchi, tunând:
-O, Mãria-Ta, fii blând,
iartã si sloboade!

Geme Vodã, geme Agã,
Logofetii tac.
Se cruceste în cerdac
Boierimea’ntreagã.

Domnul dã porunci. Si geme.
Gâzii sar ‘napoi.
Arnãuti în fuste noi
Bombãne blesteme.

Gloata’n vuiet se ridicã.
Peste ea, domol,
Scrie cruci de aur gol
Mâna de Vlãdicã.

Numai ochii de-altãdatã,
Ochii din rãdvan,
Printre beii cu turban
Râd cu zarea toatã.

 

 

 

Sargii se împlântã
Codrului afund.
Surugiul cântã,

frunzele-i rãspund.

Funie usoarã,
Spânzurã-ti alti furi…
Drum de nuntã zboarã,
Zboarã prin pãduri.

 

 

Butca sau mireasma
Leagãnã pe miri
Sub catapeteasma
crengilor subtiri?

Merg sfintiti de veacul
Codrilor bãtrâni.
Râde-n zãri conacul,
Asteptând stãpâni.

Cât îi stejãrisul
De înalt în zvon,
Smirnã-i tot frunzisul,
Pomii toti, amvon.

Cât de lung drumeagul
Printre sargi si roti,
patrafir tot fagul,
flamuri ulii toti…

Unde duci cu tine,
mire nãzdrãvan,
dimineti senine,
ochii din rãdvan?

Unde duci, Jiene,
tras de telegari,
zãrii dunãrene
ochii verzi si mari?

Uite-i cum se lasã
Mai adânci, mai grei,
Lumea neculeasã
s’o culegi din ei.

Uite-i cum se pleacã
-hotule’ntre hoti-
cerul ce-i îneacă
sã li-l furi, de poti…

Surugiul mânã,
Frunzele nu tac.
Taina ta ce’ngânã,
Murmur de copac?

Duce butca’n fugã
Mirii nuntii verzi.
Creangã ca o rugã,
Mustri sau dezmierzi?

Duce butca’n goanã
Mirii albei nunti.
Frunzã ca o ranã,
Sângeri sau te’ncrunti?

Iancu când ascultã,
Când n’ar vrea de loc
Creanga tot mai multã,
Frunza grea de foc.

Ca sã nu le-audã,
Spune soapte el-
(Stropi de geanã udã
pe-un ceresc inel):

– Alba mea mireasã,
Fragedul meu rai,
Cupa-ar vrea pe masã
Umbra ta sã-i dai.

De mireasma-ti linã
Crinii toti sunt beti.
Trestia se’nchinã,
Mlãdieri s’o’nveti.

Iar si iar îl cheamã
Paltin si gorun.
Iancului i-e teamã
Parcã de ce spun.

Ca sã nu-i audã,
Cântã soapte el
(stropi de geanã udã
pe-un ceresc inel):

Toatã unda apei
Pasul tãu l-ar vrea.
Tremurarea ploapei
Ti-o îngânã-o stea.

Nuferii îti furã
Umerii rotunzi,
Verde iezãturã-
Ochii tãi afunzi…

Iar si iar îl strigã
Ulmul nimãnui.
Iancului i-e fricã
De chemarea lui.

Ca sã nu-l audã
Plânge’n soaptã el
(stropi de geanã udã
pe-un ceresc inel):

– Lunecai, odatã,
Peste Olt, în vis.
Tu erai sau toatã
Floarea de cais?

Cu ce dulci omãturi
îngerii te-au scris?
Azi îmi arzi alãturi,
Dar îmi pari tot vis…

Iar si iar, oriunde,
Teiul face semn
Iancu nu rãspunde
la grozav îndemn.

Ca sã nu-i audã
Glasul cenusiu
Suduie cu ciudã:
Mânã surugiu…

Iar si iar se zbate
fagul nepãtruns.
Iancu nu se-abate
Si nu dã rãspuns.

 

 

 

Ca sã nu-l audã,
Smulge-un bici acum
Si de sfichi si nu dã
Sargilor de fum.


Tu, mireasã, du-mã
Raiului tãu sfânt.
Parcã mã sugrumã
Ramurile’n vânt.

Dragostea mea dragã,
Smulge-mã de-aici…
Creanga iar se roagã,
Iancu iar dã bici.

 

 

Si cum geme ramul
Cu frunzis de foc,
Parc’ar plânge neamul
Fãrã de noroc.

*


Cine-a muls,cu mâini blajine,
Calea-laptelui pe cer,
Cã sistarul noptii plin e,
Nevãzutule oier?

Codrul susurã din foaie
Ca o gurã de izvor
Unde îngerii îsi moaie
Gingãsia gleznei lor.


De prin râpi, de prin viroage,
Codrul vine, când pe brânci,
Când pe coate, sã se roage
Cu chemãri tot mai adânci.

La conac, sub geam, coboarã,
Ca sã-i freamãte’n auz
Când cu soapte de vioarã,
Când cu geamãt de cobuz.

 

 

Doarme Iancu, vrajã lungã,
Legãnat pe brate moi.
Crângul geme sã-l strãpungã,
Brate dulci îl trag’napoi.

Doarme Iancu, vrajã goalã,
Pe ispite de omãt.
Crângul geme, el se scoalã,
Îl trag brate îndãrãt.

Doarme Iancu, vrajã dulce,
Pe fierbinte sân zbãtut.
Crângul geme, el se smulge,
Brate cad în asternut.

Cusma, bunda, ipingeaua
Si pistoalelel’n serpar…
Fuge’n grajd si scoate seaua,
Scoate frâu si armãsar.

Du-mã’n lumea mea cealaltã,
Murgule, cã nu mai pot.
Murgul sare poarta’naltã
Cu haiduc, cu dor, cu tot…

Codru’-l simte c’o sã vinã,
De la brusturi la bureti,
Din bârlog la vizuinã,
De la gusteri la mistreti.

Taicã frasin, creangã muicã,
Vine munte de haiduc!
Mai rãsare-o nevãstuicã,
Mai tâsneste vr’un bursuc.

Îi ies carpenii’nainte,
Ca haiducii când vor pungi.
Gata sã-l binecuvinte,
Ulmii în odãjdii lungi.

Mãi, ce scârtâie’n tãcere
Peste codru si muncel?
Carul-Mic cu roti de miere
Trage luna dupã el.

Machea, luna e sau, poate,
Dintr’un put nepãmântean
Cumpãna tãcerii scoate
O gãleatã de mãrgean?

Peste scorburi, peste viezuri,
Stele tinere îsi coc
Pãduretele lor miezuri
De tãmâie si de foc.

Pe târzii poteci rãzlete
Murgul pune pasi cuminti.
Iancu suierã tristete,
Din amare foi cu zimti.

-Jelui-m-as, cã mi-e jale,
Jelui-m-as, dar n-am cui,
Nici stãtutelor pistoale
Si nici dorului cu pui.

Jelui-m-as numai tie,
Codrule fãrã haiduci…
Din desisuri vechi învie
Umbre, taine si nãluci:

Uite-aici oprisi caleasca
Unui plod de beizadea;
I-ai smuls ifosul si tasca
Si luceferii din ea.

Uite-aici cârnisi Serdarul
Cam limbut, cam grecotei,
Risipind pe tot hotarul
Potera de funigei.

Uite-aici, cu tescovinã
Te-ai clãtit, sã nu te spurci
Dupã ce-ai dat foc, la cinã,
Unui han cu nouã turci.

Si, la jar de crengi uscate,
Te-ai legat cam tot pe-aici,
Sã fi neamului dreptate
Si cocioabei de calici…

Luna pe cãrãri se varsã,
Ca o banitã de grâu,
Pe sub fagi cu frunza’ntoarsã,
Lacrimi tremurã pe frâu.

Cad pe frâu si cad pe coamã
Cad în iarbã, licãrind,
Când mãrunti bãnuti de-aramã,
Când inele de argint:

-Dragostea alunecoasã,
Inelu învârtecus,
Cu frânghii de chiparoasã
Mã legi zdravãn de culcus.

Ori de câte ori din bezne
S’a sculat vr’un brat voinic,
l-a frânt dorul sau mai lesne,
l-a stins fierul venetic.

Vino, codrule, si iartã
Pieptu-acesta slãbãnog.
Tot adâncul meu mã poartã
Tie, ceas de ceas , mã rog.

Fir-ar, codrule, s’ai parte
De-un haiduc cum n’am fost eu,
Cu hangerul fãrã moarte
Scris pe za de curcubeu.

Fi-ti-ar toatã frunza linã
Ochi albastri si ceresti,
Toatã strasnica tulpinã
Frunti si brate haiducesti.

Facã-se tot codrul pânde
De topoare si mãciuci,
Dacã gloatele flãmânde
Astãzi nu mai au haiduci.

Facã-se haiduc tot ramul,
Rãdãcinile la fel,
Dacã azi nici tu, nici Neamul
Parte n’ati avut de el…

Lacrimi curg si picã’ntr’una
Si pe sea si’n iarbã jos.
Sus, pe vârfuri, pare luna
Cusma altui Fãt-Frumos.

Ce heruv si-a spart ulciorul
sau cad stele prin fãget?
Bate vântu’ncet ca dorul
si ca jalea de încet.

Bate vântu ‘nlãcrimatul
duh amar de foi de nuc,
parcã e si nu-i oftatul
codrului fãrã haiduc.

 

 

 

Bate vântul -carpatinul-
duh amar de busuioc,
parcã e si nu-i suspinul
neamului, spre alt noroc.

(Visited 543 times, 1 visits today)

17 COMMENTS

  1. Ani la rind,fiind adolescent,in fiecare an inainte de Sarbatori,Sf. Craciun si Anul Nou,pregateam o trupa artistica de 12 membri,care se numea Jianu,evident ca din aceasta trupa facea parte si Sultanica,iubita lui Jancu Jianu,cu care trupa in Ajunul Anului Nou,incepind de la ora 12,evoluam in fata autoritatilor,respectiv a primarului si a multor cetateni care erau curiosi sa ne vada.Dupa ce aratam ce stim si cum”jucam”primeam o autorizatie de functionare timbrata cu timbru de la Uniunea Compozitorilor din Romania.De remarcat ca in aceasta trupa era Anul Nou,Anul vechi,Jancu Jianu,Sultanica si haiduci toata trupa deghizata in acel port popular din Evul Mediu,plus 4 poterasi arnauti cu Serdaru lor care urmau sa-l prinda si sa-l omoare pe jianu,unde in final Sultanica il scapa conform legilor pamintului de atunci.Toata piesa are loc pe cai,urmind pina la Boboteaza sa mergem din poarta in poarta si din sat in sat,primind bani.In zona unde ma-m nascut si am copilarit se obisnuia sa se faca diferite trupe care erau denumite Datini de Anul Nou, de ex:Ursu,Capra,Cerbu,Caluti,Satra Tiganeasca,inclusiv Jianu! Im-i cer iertare daca nu sint suficient de explicit! In primul rind emotia cind im-i reamintesc,fiind foarte multi ani de atunci si in al doilea rind,nostalgia trecutului! Sa auzim numai de bine!

  2. @Moshu

    Nu stiu ce sa spun despre superioritatea duhovniceasca a unui sau a altuia… probabil ca numai Dumnezeu stie.
    Cred ca totusi sunt sensibilitati duhovnicesti diferite, tinand cont si de contextul vietii fiecaruia.
    Pana la urma izvorul poeziei lui Eminescu a fost diferit de cel al lui Radu Gyr. Amandoi au suferit, insa altfel.
    Probabil stiti de frumoasa poezie a lui Eminescu, `Rugaciune`:

    Craiasa alegându-te
    Ingenunchem rugându-te,
    Inalta-ne, ne mântuie
    Din valul ce ne bântuie;
    Fii scut de întarire
    Si zid de mântuire,
    Privirea-ti adorata
    Asupra-ne coboara,
    O, maica prea curata
    Si pururea fecioara,
    Marie!

    Noi, ce din mila sfântului
    Umbra facem pamântului,
    Rugamu-ne-ndurarilor
    Luceafarului marilor;
    Asculta-a noastre plângeri,
    Regina peste îngeri,
    Din neguri te arata,
    Lumina dulce clara,
    O, maica prea curata
    Si pururea fecioara,
    Marie!

    Iata si `Rugaciunea` lui Radu Gyr:

    Stapane-nsangerat, Domn al luminii
    si Vesnicie limpede, Iisuse!

    Tu, care ai primit pe frunte spinii
    si cuie-adanci in mainile-ti supuse,
    Tu, Domn al Rastignirii si-nvierii,
    care din cruce ne-ai facut lumina
    si Rasarit din ranile tacerii
    si cantec din osanda-ti fara vina –
    da-ne-nclestarea Ta, da-ne puterea din ceasul pironirii-nsangerate, sa ne primim si cuiele si fierea ca Tine-n marea Ta singuratate.
    Pe fruntea tarii zambetul ti-l pune
    si Neamul care-acum osanda-si duce invata-l tu amara rugaciune
    din clipele suirilor pe cruce.

  3. Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842) a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârșit mânuitor al armelor și un foarte bun călăreț. Se zicea că nu are egal în țară într-o luptă dreaptă deși nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund și zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrazneț, energic și avea un farmec personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanați.
    La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci și trei tunuri. Acțiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau și un puternic caracter național (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.
    Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sînt incendiate Vidinul și Plevna, fiind ucis și pașa din Vidin , în replică la acțiunile pașalei care atacase Craiova și mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reușit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obștii în Craiova și Caracal.
    Este prins printr-un șiretlic pe când mergea neînsoțit, pe străzile Bucureștiului. Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplari cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soț un osândit, acesta era iertat. Mai multe domnițe de la curte își exprimă această dorință. Iancu Jianu alege una dintre dânsele și renunță treptat în următorii ani la viața de haiduc.
    Devine cu timpul un mărunt boier de țară, cu moșii în Romanați și mai multe case și conace risipite prin Craiova, București, Caracal și Slatina.
    În 1821 Iancu Jianu la anii maturi îl întâmpină într-un cadru emoționant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jian făcând joncțiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intră în rândurile pandurilor.
    Primul steag al României, steagul purtat de Tudor și realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în București, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central București a fost donat guvernului României de un urmaș al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preț in pereții casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.
    S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul haiduciei. În biserica Adormirea Maicii Domnului aflată în orașul Caracal, ctitorită de familia Jianu, se află înmormântat vestitul haiduc.
    Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figură legendară și romantică într-o perioadă foarte tulbure din Țara Românească.
    Notă S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care își povestea faptele:
    „Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceata de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina”
    „nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”

  4. Si eu cred că Gyr este egalul lui Eminescu in maiestria poetica, dar superior duhovniceste.

  5. @Pictor Sarion,

    Ati asistat la astfel de piese de teatru popular? Eu una nu, dar cred ca e tare interesant.

  6. Uau!E superba poezia! Si poza de la inceput e de vis, felicitari!
    Mie Radu Gyr mi se pare la fel de valoros ca Eminescu.
    Chiar si poezia asta este un fel de `Luceafar` a lui Radu Gyr, mai ales dupa lungime. 🙂

  7. -Mai Jiene ingrozitor!
    Care faci,atitea crime si omor!
    Lasa-te de haiducie,
    Si hai cu mine in Imparatie
    Cat-i dau bani si avutie!
    -Na-m nevoie de bogatia ta
    Caci cit muncesti tu
    Cu ai tai intr-o vara
    Na-m ce fura cu ai mei intr-o seara.
    Scurt dialog din piesa”Jancu Jianu”,
    Datina de Anul Nou din orasul Podul-Iloaiei,Jud.Iasi

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.