Australia şi noua hartă geopolitică din zona pacifică

Australia şi noua hartă geopolitică din zona pacifică

by -
0 1233

„California de la antipozi”… Aşa numeşte revista The Economist Australia zilelor noastre. Denumirea nu este întâmplătoare. Pentru că, în opinia revistei menţionate, evoluţia statului de la „capătul lumii”, Australia, s-ar putea să depăşească miracolul californian şi să ofere una din cele mai spectaculoase evoluţii din ultimii ani. Altădată un stat izolat, cu o evoluţie ştearsă, Australia nu a cunoscut criza în ultimii 20 de ani; nici criza actuală (ceea ce ne pune în gardă, încă o dată, că nu putem vorbi de o „criză globală”, din moment ce ţări importante ale lumii nu au cunoscut deloc sau au resimţit foarte puţin efectele crizei.

Ce a propulsat îndepărtatul subcontinent australian în poziţia de star al dezvoltării contemporane? Ca şi în cazul statului american de pe coasta de vest, California, atât bogăţiile naturale, cât mai ales o anumită înţelepciune de a simţi spiritul vremurilor şi de a le valorifica în interes propriu. Australia nu deţine atât de mult aur, precum statul american, dar are multe alte bogăţii naturale pe care le valorifică din plin. Ea nu a beneficiat de nota de plată a statului american pentru cercetările aero spaţiale californiene, dar a ştiut să profite de ridicarea Asiei şi de nevoia greu de îndestulat a acesteia de materiile prime de care dispune Australia. Nu are nici universităţi de faima celor californiene, dar a dezvoltat o viziune despre internaţionalizarea propriului învăţământ, care inspiră respect în lumea întreagă şi reprezintă a treia sursă de venit a ţării, după exporturile de oţel şi cărbune. O dezvoltare silenţioasă dar bine gândită a developat o adevărată putere a lumii de astăzi, de anvergura Canadei, Mexicului, Coreii de sud sau Turciei. A şasea ţară de pe glob din punct de vedere al întinderii, Australia este astăzi a 13 economie a lumii şi printre primele cele mai bogate şase ţări ale lumii.

Ar fi riscant să încercăm o explicaţie a succesului acestei ţări de mărimi cvsicontinentale. Ca de atâtea ori, elementul cel mai important, ca şi în cazul tuturor economiilor emergente, este strategia. Australia avea şi acum 30 de ani bogăţii, avea o populaţie educată dar numai de la un timp, cam de la începutul anilor 90 a început dezvoltarea sa constantă şi robustă. Este momentul când s-a realizat că economia şi ţara în ansamblu au nevoie de prefaceri structurale; liniile principale ale reformelor au fost însă asumate de către întreg spectrul politic şi aplicate de fiecare partid venit la putere. A rezultat, astfel, o continuitate a reformei, o gradualitate a măsurilor aplicate, concomitent cu o flexibilitate care s-a dovedit extrem de profitabilă. Două exemple.

În anii 40, Australia era în proporţie de 98% anglo celtică. Chiar şi după aceea, majoritatea persoanelor care se aşezau în această ţară veneau din Europa. Mai aproape de timpurile noastre, restricţiile pentru imigranţii de diferite culori şi rase au fost ridicate, iar procesul imigraţionist a cunoscut o amploare de neimaginat altădată. Astăzi, o pătrime din populaţia Australiei este născută în străinătate, iar 10% au origine asiatică. Specialiştii spun că mai mult de două cincimi din creşterea GDP-ului australian din ultimii 40 de ani sunt asociate strâns cu venirea valurilor de imigranţi, care au înviorat piaţa, au relansat noi profesii, într-un cuvânt au mărit forţa de propulsie umană care alimentează întotdeauna creşterea unei economii. Este adevărat că atunci când valurile de imigranţi au început să se raporteze excesiv de critic la diverse stări de lucruri din ţara de adopţie, voci autorizate ale statului au avertizat că acestea sunt condiţiile pe care le poate oferi Australia. Alegerea de a rămâne sau a pleca revine numai imigranţilor.

Australia a început să investească în internaţionalizarea învăţământului la începutul anilor 90, când a modificat legislaţia, oferind posibilitatea universităţilor să aibă politici proprii în acest sens (până în 90 legea limita universităţile să stabilească taxe de şcolarizare, de pildă, şi să aibă politici independente faţă de ministerul de specialitate). S-a elaborat chiar o strategie de stimulare a universităţilor, de ridicare a standardelor de calitate. Astăzi, în Australia se pregătesc 230.635 de studenţi internaţionali, adică 6,9 % din piaţa mondială. Ceea ce plasează această ţară pe locul 5 în lume din punct de vedere al numărului de studenţi străini, după SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa. Interesantă este şi provenienţa acestor studenţi. 28.2 % vin din China, 10,7% din India, 8,1% din Malaysia, 5,3% din Hong Kong, 4,2% din Singapore, 4,1% din Indonezia, 3,3% din USA, 3,1% din Vietnam, 2,8% din Coreea de Sud, 1,8 % din Canada, 28,4 % din alte state. Deci, peste 60% din studenţii străini care studiază în Australia sunt de origine asiatică. Cât despre veniturile încasate de statul australian, este suficient să menţionăm că oferta educaţională este al treilea produs de export al ţării, după cărbune şi oţel.

Oricât de spectaculoasă, ridicarea Australiei nu este importantă numai prin ea însăşi, ci mai ales prin consecinţele pe care le induce sau prin meditaţiile pe care le prilejuieşte. Tradiţional, Australia era asimilată ţărilor occidentale. Prin origini, prin cultură, prin legăturile comerciale preferenţiale. Era un gen de „Anglie a sudului îndepărtat”. După ce Marea Britanie a cunoscut declinul, ca mare putere, locul ei a fost luat de către SUA. Dar percepţia internaţională în legătură cu Australia era cea a unei ţări europene sau cel mult vestice, plasate undeva în zona cea mai îndepărtată a sferei sudice. Astăzi, Australia se desprinde din ce în ce mai mult de partenerii săi tradiţionali şi se integrează sferei de coprosperitate asiatică.

Poziţia Australiei pe harta lumii nu mai este un handicap. Ea formează deja un cuplu comercial cu Asia. Pentru că Asia are nevoie de minereu de fier, de cărbune, de gaz, de alte minerale care se găsesc din abundenţă în Australia. Principalul partener comercial al Australiei nu mai este Marea Britanie ori SUA, ci China, iar volumul comerţului cu Asia întrece cu mult pe cel al comerţului cu Occidentul. Tendinţă care se va accentua.

Să luăm numai cazul Chinei. Ea a mutat de la sat la oraş în ultimele decenii nu mai puţin de 300-400 de milioane de locuitori. Ceea ce a presupus construcţii de blocuri, de metrouri, modernizarea infrastructurii, toate necesitând un mare consum de oţel şi cărbune. Această ţară îşi propune să mai mute alte 300-400 de milioane de locuitori de la sat la oraş în următorii ani. Deci aceeaşi nevoie de locuinţe şi infrastructură. Aceeaşi nevoie de oţel, cărbune şi alte materii prime. Revista The Economist face următorul calcul: un apartament mediu din China are nevoie pentru a fi construit de şase tone de oţel, iar un kilometru de metrou de aproximativ 75 000 tone. O tonă de oţel rezultă din prelucrarea a 1,7 tone de minereu de fier, iar prelucrarea propriu zisă consumă mai mult de o jumătate de tonă de cărbune. Acum calculaţi ce nevoie imensă are numai China de asemenea materii prime, care se găsesc din abundenţă în Australia.

Un minereu mai bun se găseşte în Brazilia. Dar transportul său pe mare necesită 35 de zile, pe când cel australian are nevoie numai de 11 zile pentru a ajunge în China, de pildă. Cu diferenţele de costuri economice corespunzătoare. Aşa că minereul de fier australian va continua să ajungă în China şi în celelalte ţări asiatice pentru multă vreme de acum înainte. Unii specialişti vorbesc de 30 de ani. Alţii de o perioadă mai îndelungată. Nu va mai creşte China în ritmurile de până acum? Este posibil, dar anumite ritmuri de creştere va consemna. Iar nevoie de minereu, de cărbune, de gaze, de alte minerale, va avea. Cum vor avea şi celelalte ţări asiatice, aflate şi ele într-o remarcabilă ascensiune economică. Nu numai de materii prime, ci şi de carne, de lemn, de cereale, de alte produse agricole pe care le exportă Australia. Prin urmare, această ţară, potrivit calculului economic, are în faţă o perioadă de prosperitate economică de câteva decenii. Explicabilă prin efectul de antrenare pe care îl dezvoltă ridicarea Asiei.

Subcontinentul australian este atras în sfera de influenţă a Asiei, pentru că forţa economică a celui mai mare continent al lumii este irezistibilă. Iar Australia nu are nici un interes să se opună. Dimpotrivă, ea a devenit un membru activ şi a lansat o serie de iniţiative care privesc Asia, „concertul asiatic”, relaţiile Asiei cu ţările de pe celălalt ţărm al Pacificului. Legăturile comerciale ale ţării sunt într-o proporţie covârşitoare cu Asia. Geografic, Australia este un subcontinent nonasiatic, economic şi din ce în ce mai mult şi politic, este o ţară care gravitează în jurul Asiei. Putem vorbi de o mişcare de atracţie, chiar de o absorbţie a sucontinentului de către forţa colosală, trezită la putere, a Asiei. Oricum am purta analiza, Australia va fi din ce în ce mai puţin asociată cu Europa, chiar şi cu America, şi din ce în ce mai mult cu Asia. Acolo o plasează procesele economice în derulare. Astfel, se rescrie, încet, încet harta geopolitică a lumii. Asia, mare şi dominantă prin ea însăşi, devine şi mai mare, şi mai importantă prin ceea ce atrage în orbita ei de influenţă.

Evoluţia Australiei mai ridică o problemă, de cardinală semnificaţie pentru evoluţia geopolitică a lumii de astăzi. Pattern-ul economic al Australiei este unul asiatic. Pattern-ul de securitate este american. Avem de-a face cu un tip de competiţie între două pattern-uri fundamentale. Care va învinge? Australia nu este singurul stat relevant din punct de vedere geopolitic în această situaţie. Japonia se află într-o poziţie similară. Şi ea are legături economice din ce în ce mai robuste cu Asia, iar pattern-ul economic devine din ce în ce mai pregnant asiatic, în timp ce, strategic vorbind, ea este aliatul SUA. Două ţări, una asiatică în întregime, cealaltă nonasiatică, dar situată în sudul Asiei, traversează experienţe similare. Ambele-puteri semnificative. Ambele având experienţe istorice particulare, care le individualizează. Între Japonia şi China există şi o rivalitate de care nu se poate face abstracţie. Şi, totuşi, Japonia este din ce în ce mai pregnant atrasă de colosul chinez, iar exporturile nipone nu mai pot face abstracţie de imensa piaţă chineză, aflată în expansiune. Aici, conflictul dintre cele două patternuri este şi mai puternic, şi mai adânc. Care va învinge? Până la un punct, răspunsul pare simplu: cel care va reprezenta opţiunea ţării respective. Cu alte cuvinte, Japonia sau Australia optează, în continuare, pentru a rămâne parteneri strategici ai SUA. Opţiune care a fost deja făcută (Australia a avut o prezenţă semnificativă în Irak şi participă la confruntarea din Afganistan). Cât timp va dura această opţiune şi până în ce punct? O ţară, oricât de puternică, nu poate face niciodată abstracţie de interesul ei economic.

Pentru a răspunde la întrebare, ar trebui să vedem şi care este evoluţia strategică în zonă, în regiunea Asia Pacific. În momentul de faţă, preponderenţa de ordin strategic a Americii în regiune este clară. În acelaşi timp, China îşi dezvoltă semnificativ puterea militară. Zilele acestea ea a lansat primul portavion, ceea ce arată ambiţii clare în ceea ce priveşte evoluţia sa ca putere maritimă. De aici, interpretările se despart. Sunt comentatori care văd în China o ţară care îşi va dezvolta rapid puterea maritimă (orice putere semnificativă aspiră să devină putere maritimă). Problema este dacă acest obiectiv va deveni prioritatea sa în următorii ani. Noi considerăm că nu. China se va concentra, în continuare, pe dezvoltarea sa internă, dezvoltarea puterii maritime şi a puterii militare, în general, fiind mai degrabă un obiectiv de termen mediu.

Pe de altă parte, SUA va continua să-şi consolideze puterea strategică în regiune, dar dominaţia sa nu va mai fi aşa de netă aşa cum a fost în ultimii ani. Cel puţin în următorii zece ani preponderenţa strategică americană este greu de contestat. Ce va urma după aceea? Un tip de împărţire a puterii de dominaţie cu cea chineză sau cu alte puteri care se vor ridica. Atât cât se poate prevedea, Australia (probabil şi Japonia) vor sprijini o asemenea evoluţie, pentru că ea ar evita tensiuni majore şi ar servi intereselor lor economice. Ambele ţări se vor afirma ca puteri de echilibru în zonă. Vor încerca să tempereze excesele, din orice parte ar veni ele. Pentru că aşa le dictează interesul economic. (autor: prof. univ. dr. Paul Dobrescu, sursa: Revista Clipa)

(Visited 420 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.