Despre artaartist in societatea moderna

Despre arta\artist in societatea moderna

by -
0 907

Interviu cu filozoful si teoreticianul Boris Groys. El explica de ce artistul de azi ii aminteste de circarul de altadata, ce arta va avea succes in viitor, etc.

Boris Groys (n. 1947 în Berlinul de Est) a urmat stu­dii de filosofie şi matematică la Universitatea din Leningrad (1965–1971), după care a lucrat ca asistent de cercetare la institute din Leningrad, iar apoi la Institutul de Lingvistică Structurală şi Aplica­tă din Moscova, pînă în 1981, cînd emigrează în Germa­nia. Profesor invitat la University of Pennsylvania (1988) şi la University of Southern California, Los Angeles (1991). Doctoratul în filosofie la Uni­versi­ta­tea din Münster (1992). Din 1994 este pro­fe­sor de teoria artei, filosofie şi teorie a mediilor la Hoch­schule für Gestaltung din Karlsruhe, Germa­nia. Membru al Asociafliei Internaflionale a Critici­lor de Artă, autor de expoziflii şi eseuri cinematografice.

Ai vorbit adesea în ultima perioadă despre anumite schimbări radicale care au loc în lumea artei. La ce te referi, mai exact?

Cred că au loc niște schimbări radicale de infrastructură. Sunt întrebat tot timpul ce mai e nou în artă. Am impresia că în procesul artistic noul survine nu la nivelul formei, ci la nivelul infrastructurii. Inainte de toate, aceste schimbări au legătură cu faptul că statul e dispus din ce în ce mai puțin să sprijine muzeul și sistemul artistic. Inițiativa a fost transferată în mâini private – lucrul acesta s-a întâmplat în America la o scară foarte mare, în Europa se desfăşoară într-un ritm extrem de alert.

Figură centrală devine colecționarul. Dar cercul colecționarilor de artă contemporană e destul de restrâns, de aceea se creează impresia că arta contemporană se transformă în ceva de felul anticariatului contemporan. E vorba de obiecte scumpe care au o funcţie absolut identică cu cea a covoarelor persane extrem de prețioase ori precum niște cești din epoca dinastiei Tan. Cei care o consumă formează un grup foarte restrâns de oameni bogați, și acesta e un sector foarte mic al societății. Iar noi știm că ceea ce se face pentru oamenii bogați în cultura contemporană nu are un rol cultural. Pentru că stilul de viață și cultura celor bogați sunt un fenomen exotic. Acolo nu e vorba de bani adevărați, ori de succes adevărat. Adevărații bani apar atunci când vinzi ieftin și mult, pentru mase. În principiu, după modelul filmului Avatar sau al McDonald’s-ului.

Adică după modelul artei în serie? Iar aceasta să însemne că dispare modelul artei unicat?

Ea nu dispare, ea se marginalizează. Problema constă în faptul că are semnificație culturală numai ceea ce captivează masele, iar aceasta trebuie să fie nu doar un produs în serie, ci care să se și vândă ieftin. În felul acesta s-au făcut averi mari, aparținând vedetelor cunoscute de toată lumea. Există un cerc extrem de restrâns, care-i servește pe cei bogați – spre exemplu, Louis Vuitton și un anumit sector al artei contemporane, oameni precum Damien Hirst ori Jeff Koons. Ei servesc clientela și, în genere, funcționează ca un boutique design. Se-nțelege, nu ei sunt cei care-și produc obiectele, totul se produce într-un anumit număr de exemplare în fabricile pe care le dețin. Și, la fel ca în cazul unei mașini scumpe, poți influența procesul de producție, poți identifica anumite dimensiuni ș.a.m.d. În același timp, procesul de producție antrenează câteva mii de oameni, dar acesta e, în principiu, un lux pentru un cerc restrâns de oameni. Toate acestea nu au relevanță pentru procesul cultural.

Iar aceasta va capta atenția mass-mediei?

Din ce în ce mai puțin. Media discută din când în când despre buticurile scumpe, despre viața șeicilor, dar acestea comportă un caracter oarecum exotic. În realitate, media se concentrează asupra oamenilor cu un succes de masă enorm.

Dar în artă n-au fost și nici nu pot exista asemenea oameni, pentru că arta creează obiecte unicat, ce nu pot fi produse în serie. Acum situația aceasta se va schimba?

Păi, arta a încetat demult să mai producă obiecte unicat. Însuși tipul de funcționare a artei pe care tocmai o descriu e gândit în raport cu producția unui obiect care nu e neapărat unicat, ci mai degrabă scump. Iar oameni precum Picasso ori Andy Warhol, care ar fi putut manevra între gustul elitei și cel de masă, practic, nu mai există din păcate. În același timp, sfera marilor expoziții – în genul Documenta, al bienalelor și muzeelor de artă contemporană – se bazează pe cooperarea statului cu organizațiile turistice, la baza întregului mecanism se află turismul. Bineînțeles, turismul va continua, însă problema e că astăzi se dezvoltă foarte activ diferite mijloace digitale și foarte multe fapte se consumă pe internet.

[…]

Încotro se îndreaptă istoria artei în acest moment?

Istoricii artei sunt extrem de tulburați și își fac griji din acest motiv, pentru că pierd obiectul de studiu. Mai înainte, istoria artei se preda după modelul botanicii. Dar când plantele încep să dezbată și să discute ele însele, rolul istoricului artei devine ambiguu, cu atât mai mult cu cât istoria artei, cum știm cu toții, se află în criză. Așa au înțeles cu toții că singura salvare de la această criză e să se conecteze la contemporaneitate.

Dimpotrivă, se pot ocupa de cei care au murit deja, cum ar fi Leonardo da Vinci.

Asta nu mai interesează pe nimeni, să te ocupi de cei care au murit deja sau care nu s-au născut încă. Toți sunt interesați de ei înșiși și de prezent. Din acest motiv, 90% din dizertații și alte cercetări ale tinerilor istorici ai artei sunt exclusiv despre arta contemporană.

Un artist afirmă că el posedă niște competențe pe care alții nu le au. Ce poate fi oare? Spre exemplu, poate fi vorba de calitatea travaliului său cu mediile (film, fotografie), adică măiestrie, în sensul clasic al cuvântului. Sau un alt artist afirmă că posedă posibilitatea criticii reprezentării, ceilalți văd că de reprezentat, a reprezentat el ceva acolo, dar nu înțeleg nimic, pentru că nu sunt în stare să critice. Critica reprezentării trebuie să aibă măcar o legătură cu ceea ce se reprezintă: dacă vezi că e reprezentat un elefant, trebuie să cunoști elefantul ăla, ca să poți spune dacă a fost reprezentat corect sau nu. Însă dacă te ocupi de critica reprezentării elefantului ca reprezentare în genere (independent de ceea ce este un elefant), asta produce o impresie oarecum ciudată. Iar dacă știi ce este un elefant, înseamnă că ești biolog. Iată de ce am o problemă cu această critică a reprezentării ca domeniu al cunoașterii.

Pe scurt spus, în ce constă sfera de competențe a artei ca artă? E o sferă neclară, dar de care trebuie să ne ocupăm, pentru că experiența a arătat că dacă ne vom ocupa cu aceasta, răspunsul va apărea. Știm că religia s-a transformat în teologie academică, cultura – în cultural studies, literatura – în creative writing, acum a venit rândul artei.

Iar oamenii aceștia vor fi unii și aceiași, adică cei care vor preda în universități și, în același timp își vor face „numerele de circ”, adică instalațiile din diferite orașe?

Da, aceiași. Singurii care vor fi excluși, care vor sta deoparte, sunt înfloritorii fabricanți de covoare scumpe. Se va considera că ei nu posedă nici-un fel de cunoaștere. Că de la ei cumpără numai idioții și că ei înșiși sunt niște idioți. Iar posesorul cunoașterii va fi cel care funcționează într-un sistem universitar, pe bani puțini, ce-i drept, dar care în schimb, știe multe și e legitimat social.

Și cine vor fi vedetele media? Căci media încearcă activ să transforme artiștii în vedete, însă momentan nu îi reușește.

Nimeni. Dacă intri în sistemul academic, atunci povestea relației academiei cu media s-a încheiat, dar asta e o problemă dureroasă pentru toți, indiferent dacă ești teolog, filozof sau artist. Fie lucrezi într-o universitate, fie intri în media. Pentru că media nu este interesată în principiu de lumea academică, iar această lume – acum, mai puțin ca înainte – nu se prea dă în vânt după media.

Dar s-a dovedit că studenții își apreciază dascălii în funcție de celebritatea lor mediatică. Ei trag concluzii googălind numele profesorului. Altfel, nu poți avea nici o influență asupra audienței. Poți primi un loc în sistemul academic și trăi liniștit din banii aceia și, în principiu, dacă ești suficient de cool și ignori în genere tâmpenia, nimeni nu-ți va spune nimic, nici măcar studenții tăi. Însă dacă ești un om căruia îi pasă și îți dorești cu adevărat să stabilești un contact cu studenții tăi, trebuie să ai în vedere faptul că celebritatea ta mediatică este din punctul lor de vedere singurul criteriu de evaluare. În consecință, lumea academică a început să-și facă griji și să se gândească la o modalitate de a obține această celebritate mediatică. A încercat Žižek, dar mai sunt și alții care au încercat.

Timpul va arăta dacă au avut succes. Până una-alta, cred, nici unul din ei nu are un sentiment limpede, nici al succesului, dar nici al insuccesului. Există doar sentimentul că e un experiment care nu se știe cum se va încheia. În ce mă privește, înclin să fiu sceptic. Mass-media aleargă după reprezentativitate. În timp ce omul universitar educat, evident, e nereprezentativ, el se adresează unei minorități a populației. Așa că valoarea lui mediatică, prin definiție, nu poate fi prea ridicată.

Traducere de Igor Mocanu

sursa: www.criticatac.ro

(Visited 457 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.