In apararea spiritului mioritic
Este interesant cum oponenţii „Mioriţei” au reuşit extrapoleze subiectul baladei, ajungând la concluzia că…ciobănaşul „refuză lupta” lăsându-se răpus de duşmanii săi. Atitudine pe care moderniştii şi postmoderniştii o consideră demnă de dispreţ. În realitate, balada nu vorbeşte nici despre refuzul, nici despre acceptarea luptei, pentru că subiectul se dezvoltă în jurul relaţiei dintre păstor şi moarte. „Şi de o fi să mor”, înseamnă o moarte ipotetică faţă de care moldoveanul nu are nici o frică. Este o atitudine asemănătoare vechilor daci, strămoşii românilor, pentru care moartea nu însemna sfârşitul vieţii, ci renaştere într-o altă lume.
La români această atitudine s-a păstrat în obiceiul privegherii mortului în noapte dinainte înmormântării. Prietenii, rudele defunctului, petrec toată noaptea glumind, jucând cărţi de parcă cel din sicriu ar fi fost în viaţă. În Ardeal, îndeosebi în Maramureş, mai există obiceiul îmbrăcării mortului, care nu a fost căsătorit, în haine de mire, jucându-se, în acest fel, nunta cu mireasa-moarte. „Spiritul mioritic” este asemănător acelui prunc care în momentul în care suge de la sânul mamei, înfăptuieşte o acţiune metafizică: el transformă natura exterioară în propria sa natură. Moartea este transformată în viaţă, duşmanul devine cel mai bun aliat, străinul devine frate de cruce, naţionalul se echivalează cu socialul. „Spiritul mioritic” este o matrice care asimilează elementul alogen, „transformând neromânescul în românesc”. Popoarele care nu erau împăcaţi cu fenomenul morţii, de regulă, invadatoare, nu au reuşit să dăinuie în istorie, pentru că împăcarea cu moartea presupune şi un spirit de jertfă. Dar cine este mai pregătit de jertfă decât românca mamă, soţie, soră, etc.? Românismul este un adevărat cult al feminităţii şi maternităţii. Moartea este o mireasă (noapte, lună, stelele), viaţa este o mamă (pământ), iar sufletul românului se zbate între aceste două poluri în ritm de doină. De fapt, este o descriere a vieţii româneşti: de la naştere, până la moarte, o viaţă care nu este un simplu proces biologic, ci o simfonie cosmică.
În afara acestui fel de a vedea lucrurile, românul încetează a mai fi român în simţire şi se transformă într-un „homo sovieticus” sau mai nou, „homo europeanus: „cuminte”, „logic”, „raţional”, pentru care sensul existenţei pe pământ se măsoară în ritmuri de consum, susţinute de o cultură „optimistă”, cu un cult al „eroilor hollywoodieni” care vin de fiecare dată pe ecranele TV pentru „a salva pământul” de „pericolul” sfârşitului lumii”. În istorie, isteriile milenariste nu fost caracteristice decât occidentului. În tot acest timp, românul nu face decât să aştepte cu un calm bătrânesc ceea ce este firesc să vină. Toate acestea nu sunt nici ignoranţă, nici fatalism, ci înţelepciune.
Dar să ne întoarcem la “Mioriţa”. Iată ce spunea un oarecare Vaşoti Virgil, în vârstă de 51 de ani, în 1940: „Mioriţa este muma poporului român. Ea vine de departe şi a mers împreună cu noi în toate veacurile. Mioriţa ne-a călăuzit prin puterea sufletească a păstorilor. Ea răspunde la cea mai mare întrebare: Ce este viaţa şi moartea”. Aşadar, Mioriţa este o formulă prin care român calculează rostul existenţei. În acest context, “revoluţia conservatoare” este reîntoarcerea lui “homo sovieticus” şi “homo europeanu” spre originile sale, spre acea sevă care îi oferă viaţă, forţă şi capacitate de a savura minunăţia cosmosului.
autor : Octavian Racu
sursa : http://www.ax.md
„Draga Moirita sa sti ca de cand ai plecat cam nimic nu s-a schimbat …Mi-e dor de tara mea sarmana , Ce-si da copiii ca-mprumut In tarrile din lumea-ntreaga Si… suferindatat de mult!”
Miorita Lae,lae bucalae,ne-am obisnui de-o viata sa credem,ca balada lui Eminescu sau Baltagul lui Sadoveanu sint comune si reprezinta trecutul ancestral al poporului romin.