23 August escalada iresponsabilitatilor 23 August nu a fost fapta unui om sau a unui partid sau a unei conspiratii. A interpreta în acest fel capitularea României, ar însemna sa o saracim de continutul ei real. Pentru realizarea acestui act monstruos si-au dat întâlnire toate reziduurile vietii politice românesti de peste 20 de ani. 23 August înseamna, în primul rând, o atmosfera de defetism si lasitate, o stare de spirit confuza, un gând perfid si odios de a se salva cine poate, o dezertare în masa a paturii conducatoare sub imperiul panicii. Ce ne facem, nene? – era întrebarea care trecea din gura în gura, în cautarea unui colac de salvare. La prea putini le-a trecut prin cap ca salvarea, daca mai exista o salvare, consta tocmai prin prelungirea rezistentei pâna ce se vor smulge de la inamic conditii onorabile de armistitiu.

Inamicul ce-l avea în fata de asta data poporul român nu era din categoria nici unuia din trecut. O cât de sumara cunostinta a comunismului ar fi trebuit sa puna în garda si pe cei mai ticalosi Români ca fata de acest pericol nu exista salvare individuala, caci comunismul utilizeaza temporar anumite medii sociale, dar apoi le distruge. A-ti cauta scaparea în fraternizarea cu armatele bolsevice, echivala cu un act de sinucidere. Ei bine, tocmai aceasta elementara întelepciune politica, care se putea învata de la orice om din popor, le-a lipsit tuturor acelora care au colaborat, în forme si grade diferite, la nimicirea independentei nationale.

Raspunderea principala a actului de la 23 August cade asupra Germaniei. Daca la 23 Ianuarie 1941, s’ar putea admite, cu oarecare bunavointa, conducatorii ei au fost victimele unor false informatii, când au luat absurda hotarâre de a pune la dispozitia lui Antonescu trupele din România, dupa aceea, în decursul anilor care au urmat si mai ales dupa Stalingrad, si cu atât mai mult începând din primavara anului 1944, era o aberatie sa mai accepte si sa garanteze prelungirea statu-quo-ului intern, cu legionarii în închisoare si cu toti tradatorii roind în jurul Maresalului. Germanii trebuiau sa treaca peste superficialitatea bolnavicioasa a lui Antonescu în materie de legionari si sa-l forteze sa-i reîncorporeze pe acestia în viata publica. Era un alt elementar de prevedere si, daca Maresalul nu-l întelegea, însemna ca avea alte planuri si tocmai aceasta rezistenta absurda trebuia sa-i puna pe gânduri. Nu cumva si Antonescu se gândeste le o întoarcere a frontului si de aceea refuza cu atâta încapatânare colaborarea legionarilor, pentru a nu-i stânjeni libertatea de miscare? În fata amenintatoarei situatii de pe front, atât legionarii din tara, cât si cei din Germania erau dispusi sa sara în ajutorul Patriei, fara a mai tine seama de ce-a fost în trecut. Aceasta o stia si Antonescu.

Pe plan national, trebuie sa inversam seria raspunderilor, de la acei care au executat actul, si sa începem cu Maresalul Antonescu. Într’adevar, fara ajutorul lui, fara permanenta ostracizare a legionarilor si fara de vidul politic ce l-a creat dupa evenimentele din Ianuarie 1941, nu ar fi existat nici 23 August.

23 August este continuitatea si împlinirea lui 21 Ianuarie. Pe urmele loviturii contra Miscarii trebuia sa vina inevitabil si lovitura de la 23 August. Cu cadrele pe care si le-a ales, guvernarea lui Antonescu nici nu putea sa aiba un alt sfârsit. El a creat, cum am spus si altadata, mediul prielnic în care s’a înfiripat si s’a dezvoltat conspiratia. Ce putea sa vina de la niste oameni cu un picior în lagarul aliato-bolsevic si care nu asteptau decât momentul oportun ca sa-l elimine, pentru a-si putea împlini impulsurile ce le primeau de peste hotare?

Nu trebuie sa credem însa ca Maresalul a fost înselat de cei ce s’au strâns în jurul lui. El a tolerat patrunderea acestor oameni de filiatie titulesciano-carlista, cu scopul de a savârsi cu ajutorul lor desprinderea de Germania si trecerea în lagarul aliat. Si el nutrea aceeasi idee ca, la momentul potrivit, sa faca saltul în tabara victorioasa. Nici el nu avea de gând sa ramâna legat de Germania pâna la ultima batalie. Si de aceea si-a pregatit piesele guvernative, adica oamenii de încredere cu care sa poata schimba cursul evenimentelor, elemente cunoscute a fi contra aliantei cu Germania. Dar, spre deosebire de sleahta de profitori din jurul lui, care nu se gândeau decât la propria lor salvare, trebuie sa-i recunoastem Maresalului, pe lânga atâtea mari pacate, aceasta clarviziune de ultim moment: el refuza sa întoarca armele contra aliatului german si vrea o iesire onorabila din lupta; de asemenea el refuza orice compromis cu Aliatii care ar fi putut primejdui independenta României.

De aceea, când a vazut ca tratativele ce se duc în diverse parti sunt sterile, neavând alt raspuns decât “Întelegeti-va cu Rusii”, el a hotarât sa continue lupta. În fata dezastrului din Moldova, provocat tocmai de oamenii pe care si-i alesese, Maresalul nu s’a gândit la capitulare, ci a dat dispozitii sa se organizeze rezistenta pe linia Focsani-Namoloasa.

Dar era prea târziu. Plasa era întinsa de oamenii pe care-i credea loialii lui colaboratori si a cazut în ea. Poate abia dupa ce a fost închis în seiful de la Palatul Regal, sa se fi gândit la legionari… Cu ei nu s’ar fi ajuns aici.

În ordinea descendenta si în al treilea loc, vinovatia cade asupra sefilor de partide, Maniu si Bratianu. Acestia nu au dezmintit nici în aceste ceasuri grele pentru Patrie superficialitatea si incompetenta partidelor în a trata problemele vitale ale natiunii. E greu de priceput ce-au avut în cap acesti oameni când au facut front comun cu comunistii, pentru a scoate România din razboi. Dupa informatii din mai multe izvoare, rezulta ca ei îsi imaginau ca “marii nostri aliati”, care acum erau Anglia si Statele Unite, vor interveni în favoarea României, oprind pe Rusi la Prut, si chiar daca vor intra în tara pentru operatiunile razboiului, mai târziu vor fi obligati, prin presiune diplomatica, sa se retraga. În aceasta credinta au fost întariti de faimoasele declaratii ale lui Molotov din Aprilie 1944, ca “Rusia Sovietica va respecta regimul politic si social din România”. De alta parte, aveau însa la dispozitie alte izvoare, care le semnalau împartirea Europei în sfere de influenta si chiar daca nu le-ar fi crezut pe acestea, rezultatele negative ale tratativelor de la Cairo si din alte parti ar fi trebuit sa le dea de gândit. Nici aceste clare avertismente nu le-au putut servi la nimic si s’au azvârlit în vâltoare, târând dupa ei întreaga natiune.

De abia în al patrulea rând trebuie fixata raspunderea Regelui Mihai, desi el este executorul material al actului. El nu dispunea de pregatirea politica necesara ca sa îsi dea seama de raul imens ce-l facea tarii. El credea ca savârseste o mare fapta istorica, asa cum îl asigura anturajul. Sub Carol a fost mizerabil educat, iar sub Antonescu a fost tinut departe de afacerile publice. Maresalul nu tolera nici un fel de amestec al Regelui în Stat, considerându-l necopt la minte si nepriceput.

Ura Regelui contra Maresalului pentru dispretul cu care era tratat, a înlesnit conspiratiei sa-l acapareze si apoi sa-l determine sa-si asume raspunderea capitularii. Dar el nu ar fi îndraznit sa faca acest pas fara de acoperirea partidelor. În umbra lui Maniu si Bratianu si cu consimtamântul acestora, a transformat Palatul într’un centru de coordonare al firelor interne si externe care pregatea rasturnarea regimului si iesirea României din razboi.

Evident, proclamatia Regelui Mihai a jucat un rol decisiv în schimbarea frontului, dar toata lumea din tara si toata armata stiau ca Regele este flancat de partide în actiunea de “salvare” a Patriei. În fata acestei coalitii masive, Rege, partide, armata, cine ar mai fi cutezat sa se ridice pentru a salva pe bietul om închis în seif si apoi predat lui Bodnaras?

Nu putem vorbi de o raspundere “istorica” a miilor de agenti, de transfugi, de rasaduri titulesciene si carliste, de carieristi, care nu se gândeau decât sa profite din nenorocirea tarii si sa ajunga ministri. Acestia s’au înmultit în mediul creat de Antonescu si au trecut la actiune sub ocrotirea sefilor de partide. Acestia reprezinta speta respingatoare a hienelor politice care nu au alt ideal decât ca la orice schimbare sa-si procure o noua sursa de beneficii.

Cu atât mai putin se poate mentiona rolul “istoric” jucat de partidul comunist din România. Acest partid era o jalnica expresie, format din câteva sute de indivizi, în mare parte straini si în mare parte aflându-se în închisori si în lagare. cu efectivele ce le aveau disponibile nu ar fi putut asalta un comisariat de politie, necum sa-l rastoarne pe Antonescu. [...]

##

Nu am vorbit nimic de cauza cauzelor, de întelegerea secreta de la Teheran între Roosvelt si Stalin, conform careia nu numai România, ci toate tarile din Rasaritul Europei erau trecute în orbita sovietica.

Acest pact odios nu apartinea posibilitatilor românesti de a-l împiedica. Dar era resortul guvernului român si al tuturor sferelor conducatoare românesti sa cunoasca ce soarta pregateau “marii nostri aliati” României si sa ia toate masurile necesare pentru a nu cadea victima acestei conspiratii. Izvoare de informatii aveau mai mult decât îndestulatoare. în afara de depesele primite din întreaga lume, exista acea excelenta serie de articole scrise de Pamfil Seicaru în Curentul, care a dus o campanie de opt luni pentru a trezi la realitate forurile conducatoare. Dar din însesi raspunsurile echivoce si evazive ce le primeau diversii emisari oficiali si particulari, în diversele capitale europene, unde luau contact cu Occidentalii, cei ce se agitau pentru iesirea României din razboi ar fi trebuit sa se puna în garda contra cursei ce ni se întindea. Si, în final, exista si acea sensibilitate specifica oricarui om politic îngrijorat de soarta tarii lui, acea fina intuitie a realitatilor, când este în joc însati existenta neamului. [...]

La Teheran, România fusese vânduta de Americani Rusiei, dar pentru realizarea acestei tranzactii infame mai trebuia sa se smulga si consimtamântul victimei. nu depindea decât de Români ca, printr’o politica inteligenta, bazata pe fermitate si ascutisul sabiei, sa scape la limita din cursa ce li se întindea.

Horia Sima

Pentru ce am pierdut razboiul din Rasarit si am cazut în robia comunista

Share on Facebook